Credința ne face să-i iubim pe vrăjmașii noștri , credința ne face să urâm plăcerile lumești , credința ne face să uităm insutele vrăjmașilor, credința ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferințe , să răbdăm lipsuri și să alegem viața înfrântată. Credința ne face să spunem și altora despre Dumnezeu, despre viață veșnică și despre osândirea păcătoșilor în iad. Credința ne învață să fim smeriți, să fugim de slava deșartă, să fugim de oameni gâlcevitori, invidioși și vicioși. Credința ne face să ne iubim unii pe alții, să avem o viață înfrântată, o pocăință sinceră prin lepădare de sine.
Noi, prin vechimea credinței noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne putem numi cu adevprat fiii Împărăției, dar să vedem dacă viața nostră și faptele noastre sunt la înălțimea credinței pe care am moștenit-o de la Sfinții Părinții noștri. Să vedem dacă viața noastră se potrivește cu viața înaintașilor noștri și dacă nu cumva ne asemănăm cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care L-a mustrat Domnul cu acele aspre cuvinte în fața sutașului păgân pe care îl întrecuse cu credința lui, zicând că :”Vor veni de la răsărit și de la apus și se vor odihni în Împărăția cerurilor, iar ei, fiii Împărăției, vor fi goniți în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrîșnirea dinților!”