În textele biblice, cât și scrierile Sfinților Părinți, găsim îndemnuri sfinte și chiar porunci ca să purtăm multă grijă de mântuirea sufletului, și să ne ferim până și de cele mai mici și neînsemnate păcate, ca nu cumva vrăjmașul diavol, dintr-o scânteie să aprindă un incendiu mare, adică din lucruri foarte mici să facă altele foarte mari, din adieri de vânt să stârnească furtuni şi vârtejuri, care aduc naufragiul mântuirii şi al vieții creștine. Și acestea se cuvine să le ia aminte tot creștinul, cu atât mai mult monahul. Căci creștinul trebuie cu multă stăruință să înfrunte atacurile duşmanului furios şi săgețile lui, care, aruncate în toate părțile corpului, ne pot străpunge şi răni grav. De aceea se cuvine să le respingem prin vegherea noastră, precum ne sfătuieşte şi ne învață Apostolul Petru într-o Epistolă a sa zicând: ,,Fiți cu grijă, vegheați, pentru că duşmanul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”.
Diavolul ne dă târcoale fiecărui om, dar mai ales creștinilor, la care caută să găsească vreo parte a corpului mai puțin întărită prin armele credinței, pentru ca pe acolo să pătrundă în interior. Astfel, oferă ochilor forme atrăgătoare şi plăceri pătimașe, ispiteşte urechile prin cântece frumoase, îndeamnă limba la ocări, prin înjurări provocatoare, atrage spre câştiguri nedrepte, promite onoruri pământeşti. Când nu poate înşela pe ascuns, amenință direct şi pe față. De aceea, sufletul trebuie să stea pregătit şi înarmat, gata totdeauna nu numai să respingă, dar chiar să atace pe duşmanul care totdeauna este în stare de orice. Şi fiindcă sunt mai dese săgețile pe care el le trimite pe ascuns, cu atât mai mult să veghem pentru a surprinde şi respinge toate atacurile diavolești.
Cu multe săgeți atacă diavolul pe creștin, iar una din ele este săgeata invidiei şi a râvnirii la bunul altuia. Dacă cercetează cineva mai în adâncime acest păcat, va descoperi că de nimic nu trebuie să se teamă și se ferească mai mult, decât de invidie. Dar ca să putem înțelege mai clar şi mai deplin acest lucru, să-l cercetăm de la capăt şi de la obârşie, să vedem de unde, când şi cum începe invidia. Căci dacă vom cunoaște mai bine originile și laturile primejdioase ale invidiei, ne vom apăra mai mult și cu mai multă stăruință de această săgeată înveninată, numită invidie.
Din cauza invidiei, chiar de la începutul lumii, diavolul, el cel dintâi, a pierdut Împărăţia Cerească. Având măreție îngerească şi fiind drag lui Dumnezeu, când a văzut pe om făcut după chipul lui Dumnezeu, din invidie răuvoitoare, a căzut în păcatul urii. Din cauza invidiei a căzut înainte de a doborî el pe altul, prins înainte de a prinde, pierdut înainte de a pierde, stimulat de rivalitate a răpit omului nemurirea, dar a pierdut şi el ceea ce fusese înainte. Deci invidia este de la diavol și cel invidios pe diavolul imită.
Cu referire la pericolul și dauna sufletească ce o aduce invidia, Sfântul Ciprian al Cartaginei spune: „Cain din invidie pe fratele său la omorât, pentru că Dumnezeu primise jertfa lui Abel. Și atât de mare este puterea invidiei, încât la făcut pe Cain să săvârșească ucidere și încă ucidere de frate. Apoi, tot invidia l-a făcut pe Esau să fie duşman al frate lui său Iacob. Iar dreptul Iosif a fost vândut de frații săi, tot din cauza invidiei. Şi pe regele Saul ce altceva decât imboldul invidiei l-a împins să urască pe David, fiindcă David, ucigându-l pe Goliat, şi-a atras admiraţia şi laudele mulțimii. Și oare nu tot din cauza invidie este osândit poporul evreu, că l-a urât și apoi l-au omorât pe Hristos decât să creadă în El?”
Gândindu-ne la aceste exemple, se cuvine să veghem cu mai multă grijă ca să nu fim răniți de săgeata invidiei. Căci primejdia invidiei este foarte întinsă şi de multe feluri. Ea, invidia, este așa cum spun mulți Sfinți Părinți „rădăcina tuturor relelor, izvorul dezastrelor, sămânța certurilor, cauza crimelor, aprinderea lăcomiei, orbirea sufletului, rugina inimii și întunecarea minții.”
Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găseşte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme şi suferă, zi şi noapte se chinuie şi nu găseşte alinare. Invidiosul are înfăţişarea amenințătoare, fața palidă, dinții îi scrâşnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal e gata de violenţă şi asasinat, fiind înarmată cu ura, care-l scoate din minţi. De aceea Sfântul Duh zice în Psalmi: ,,Nu invidia pe cel ce merge bine pe drumul său”.
Este cu mult mai neînsemnat răul şi cu mult mai mică primejdia când trupul e rănit de sabie, îngrijirea e uşoară când rana se vede şi cu ajutorul doctoriilor se vindecă mai uşor. Rănile invidiei însă sunt adânci şi ascunse şi nu se lecuiesc cu medicamente, căci durerea lor este interioară în suflet. Cel pe care-l urmăreşti cu invidia ta va putea să fugă şi să te evite, dar tu nu poți să fugi de tine însuți. Oriunde vei fi, potrivnicul tău e cu tine, căci porți duşmanul în inimă, ai flagelul în tine, eşti legat în cătuşe care nu se descuie, eşti rob al invidiei şi nici o mângâiere nu-ți va alina durerea.
De aceea Domnul, gândindu-Se la acest pericol, ca nu cumva din invidie cineva să întindă fratelui său lațul morții, când Apostolii l-au întrebat care dintre ei este mai mare, El a răspuns: ,,Cine va fi cel mai mic, printre voi toți va fi mare”. Prin răspunsul său a retezat orice rivalitate, a scos din rădăcină şi a aruncat orice cauză sau prilej în care invidia să-şi arate colții. Apostolul lui Hristos n-are voie să fie invidios şi rău.
De ce să te prăbuşeşti în întunecimile invidiei, de ce să te acoperi cu norul răutății, de ce cu orbirea pizmei să stingi orice lumină a păcii şi a dragostei, de ce să te întorci la diavolul după ce te-ai despărțit de el, de ce să fii asemenea lui Cain? Căci vorbeşte Apostolul Ioan într-o Epistolă a sa zicând: ,,Cine-şi urăşte fratele este un ucigaş”.
Noi se cuvine să urâm și să disprețuim patimile şi păcatele trupeşti, să călcăm în picioare cu puterea duhului slăbiciunile pământeşti ale trupului, ca nu cumva, întorcându-ne la purtările vechiului om, să fim prinşi în laturile nimicniciei, căci la fel ne sfătuieşte cu înțelepciune şi băgare de seamă Apostolul, spunând: ,,Fraților, să nu trăim potrivit cărnii, căci fii ai lui Dumnezeu se cuvine să fim”. Și dacă suntem fiii lui Dumnezeu, dacă am început să fim templele Lui, dacă primind Duhul Sfânt trăim în sfințenie duhovnicească, dacă ne ridicăm ochii de la pământ la cer, dacă ne înălțăm inima plină de Dumnezeu şi de Hristos la cele tainice şi dumnezeieşti, să nu săvârşim decât fapte demne de Dumnezeu şi de Hristos.
Cei ce am murit în Botez şi am fost înmormântaţi potrivit păcatelor trupeşti ale vechiului om, cei ce ne-am ridicat cu Hristos prin renaşterea cerească, să gândim şi să săvârşim cele ce sunt ale lui Hristos. Și să reținem că nu putem, însă, purta chip ceresc, dacă nu ne asemănăm cu Hristos în ceea ce am început acum să fim.
Căci aceasta înseamnă a te fi schimbat din ceea ce ai fost şi a începe să fii ceea ce nu erai, ca să strălucească în tine creația dumnezeiască, ca învățătura dumnezeiască să răspundă lui Dumnezeu Tatăl, ca Dumnezeu să fie lumină în om prin onoarea şi lauda de a trăi, El Însuşi îndemnând, sfătuind şi, la rândul Său, cinstind pe cei ce-L cinstesc. ,,Pe cei ce Mă vor cinsti, îi voi cinsti şi cine Mă dispreţuieşte va fi disprețuit”. Pentru această cinstire formându-ne şi pregătindu-ne, Domnul şi Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne face asemenea lui Dumnezeu Tatăl, zice în Evanghelia Sa: ,,Ştiţi că s-a spus: vei iubi pe aproapele tău şi vei urî pe duşmanul tău. Dar Eu răspund: iubiți pe duşmanii voştri şi rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți asemenea Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele Să şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă şi peste cei drepți şi peste cei nedrepți”. Dacă le este şi înălțător oamenilor să aibă copii asemenea lor şi sunt încântaţi de copiii lor atunci când aceştia seamănă la chip cu ei, cu atât mai mare este bucuria lui Dumnezeu, dacă este cineva în aşa fel născut în Duhul încât prin faptele şi meritele lui dovedeşte că este de neam dumnezeiesc.
Cu aceste cugetări trebuie să ne întărim sufletul, cu astfel de exerciții să ni-l fortificăm împotriva tuturor săgeților diavolului. Să avem în mâini Cărțile sfinte, iar în inimi gândurile Domnului, rugăciunea noastră să nu înceteze niciodată, să ne stăruim în lucrurile mântuitoare, să fim ocupați întotdeauna cu activități duhovniceşti, pentru ca ori de câte ori va veni duşmanul, ori de câte ori va încerca să intre în inima noastră, s-o găsească închisă şi înarmată împotriva lui.
Căci coroana creştinului nu este una singură, aceea pe care o primeşte în timpul persecuției. A înfrânge dorințele este o biruință a stăpânirii de sine. A învinge mânia şi înjuria este o coroană a răbdării. A dispreţui banul este un triumf împotriva lăcomiei. Este o laudă a credinței a suporta împotrivirile lumii cu încredere în viitor. Cel ce nu e trufaş cu succesul lui obține gloria modestiei. Cel ce nu ştie ce e pizma, cel ce e bun şi blând, cel ce-şi iubeşte frații, este onorat cu premiul iubirii şi al păcii. Pe acest stadion al virtuților alergăm zilnic, la laurii dreptății şi la coroanele ei tindem tot timpul.
Ca să poți ajunge la ele şi tu, care ai fost sau mai ești stăpânit de pizmă şi de ură, leapădă-te de toată acea răutate pe care o aveai înainte, mergi pe calea viitorului şi a vieții veşnice. Smulge din inima ta invidia, spinii şi mărăcinii şi seamănă în locul lor sămânța cea bună a Domnului, pentru ca să ai un seceriş bogat de roade dumnezeieşti şi duhovniceşti. Varsă veninul ferii, dă afară otrava dezbinărilor, pentru ca mintea pe care o infectase şarpele invidiei să se curețe şi toată amărăciunea care se depusese în inima ta să fie înlocuită cu dulceața învățăturii lui Hristos. Din sfințenia crucii îți iei mâncarea şi băutura, lemnul care a fost de folos în chip simbolic la Merrha [Mara] pentru a îndulci gustul apei să-ţi fie şi ție de folos în realitate pentru a-ți mângâia inima cu leac sigur pentru întărirea sănătății. De unde a început rana, de acolo să înceapă vindecarea. Iubeşte pe cei pe care înainte i-ai urât, fii prieten cu acei pe care-i invidiai şi-i ponegreai pe nedrept. Dacă poți merge pe urmele celor buni, imită-i, iar dacă nu-i poți imita, bucură-te şi felicită-i pe cei mai buni. Fii părtaş al succesului lor prin dragostea ta, fă-te părtaş la moştenirea comună prin legătura dragostei frăţeşti. Ți se vor ierta greşelile când şi tu le vei ierta pe ale altora. Vor fi primite jertfele tale, când vei veni cu inima împăcată la Dumnezeu. Gândurile şi faptele tale vor fi conduse în chip dumnezeiesc, dacă vei cugeta cele ce sunt dumnezeieşti şi drepte, precum este scris: ,,Inima bărbatului să cugete cele drepte, pentru ca să fie conduşi de Dumnezeu paşii lui”.
Aș dori să închei acest cuvânt părintesc tot cu un cuvând de-a Sfântului Ciprian al Cartaginei, disprins din cuvântul său intitulat Despre invidie și gelozie, îndemnându-ne astfel: „Ai multe la care să cugeți. Gândeşte-te la rai, în care n-a intrat Cain, fiindcă din invidie şi-a ucis fratele. Gândeşte-te la Împărăţia Cerească, în care Domnul nu primeşte decât pe cei ce trăiesc în unire şi bună înţelegere. Gândeşte-te că numai aceia pot fi numiți fiii lui Dumnezeu, care sunt paşnici, care adunaţi împreună, prin renaşterea în duh şi prin respectul legii dumnezeieşti, se fac asemenea cu Dumnezeu Tatăl şi cu Hristos. Gândeşte-te că suntem sub ochii lui Dumnezeu, Care ne vede şi ne judecă El Însuşi, că prin felul nostru de viață putem ajunge să-L vedem, numai dacă El văzându-ne se bucură de faptele noastre, dacă ne facem demni de dragostea şi bunăvoinţa Lui, dacă pentru a fi plăcuți întotdeauna în Împărăţia Lui ne facem mai înainte plăcuți în această lume”.
Cu dragoste creștinească și grijă arhierească,
+ PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni