„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” (Luca 21, 19)
Într-o lume în care omul dorește ca toate lucrurile să se împlinească repede, în care răbdarea pare să devină tot mai rară, iar graba, neliniștea și nemulțumirea au pus stăpânire pe multe suflete, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă să redescoperim una dintre cele mai importante virtuți ale vieții creștine: răbdarea. Aceasta nu este doar o simplă însușire a caracterului omenesc, nici o capacitate de a suporta în tăcere greutățile vieții, ci o adevărată lucrare duhovnicească, prin care omul își întărește credința, își curăță sufletul și înaintează pe calea mântuirii.
Mântuitorul Iisus Hristos, vorbind ucenicilor Săi despre încercările și suferințele care vor veni asupra lumii, rostește un cuvânt deosebit de profund: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Prin aceste cuvinte, Domnul ne descoperă importanța răbdării în dobândirea vieții veșnice. Nu este vorba despre o răbdare lipsită de sens, ci despre statornicia omului în credință, despre puterea de a rămâne lângă Dumnezeu chiar și atunci când viața devine grea, când rugăciunile par neauzite, când suferința ne încearcă și când nădejdea pare să slăbească.
În învățătura Sfintei Biserici, răbdarea ocupă un loc deosebit între virtuțile creștine. Ea este strâns legată de credință, nădejde, smerenie și dragoste. Sfântul Apostol Pavel o enumeră printre roadele Duhului Sfânt, alături de dragoste, bucurie, pace, bunătate și celelalte virtuți (Galateni 5, 22-23).
A fi răbdător înseamnă a avea puterea sufletească de a nu deznădăjdui în fața încercărilor, de a nu răspunde răului cu rău și de a nu ne îndepărta de Dumnezeu atunci când nu înțelegem rostul anumitor evenimente din viața noastră. Răbdarea este puterea de a aștepta cu încredere ajutorul lui Dumnezeu, fără a ne pierde credința și fără a ne lăsa biruiți de neliniște.
De multe ori, omul dorește ca Dumnezeu să-i împlinească imediat cererile, să-i înlăture suferințele și să-i rezolve toate problemele. Însă Dumnezeu, în înțelepciunea și iubirea Sa, lucrează în viața fiecăruia potrivit unei rânduieli pe care noi nu o putem înțelege întotdeauna. Ceea ce nouă ni se pare întârziere poate fi, de fapt, un timp al pregătirii sufletești, al întăririi credinței și al apropierii de Dumnezeu.
Răbdarea nu înseamnă slăbiciune, ci putere duhovnicească. Nu înseamnă resemnare în fața răului, ci încredere în Dumnezeu și statornicie în săvârșirea binelui. Ea nu se dobândește într-o singură zi, ci printr-o lucrare continuă asupra propriului suflet, prin rugăciune, smerenie și luptă împotriva patimilor.
Viața omului este presărată cu multe încercări: boli, necazuri, lipsuri materiale, pierderea celor dragi, dezamăgiri, nedreptăți și singurătate. Nimeni nu este scutit de suferință, indiferent de vârstă, avere sau poziție socială. Însă ceea ce deosebește sufletul credincios de cel cuprins de deznădejde este modul în care primește și înfruntă aceste încercări.
Sfânta Scriptură ni-l oferă ca exemplu pe Dreptul Iov, omul care, deși a pierdut averea, copiii și sănătatea, nu a încetat să se încreadă în Dumnezeu. Prin suferința sa, Iov ne arată că adevărata credință nu se măsoară numai în zilele de bucurie și prosperitate, ci mai ales în momentele în care omul este încercat. Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă să luăm aminte la răbdarea lui Iov, arătându-ne că Dumnezeu este plin de milostivire și îndurare (Iacov 5, 11).
Un alt exemplu desăvârșit de răbdare îl avem în Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. În timpul pătimirilor Sale, El a suportat batjocuri, nedreptăți, loviri și răstignirea, fără să răspundă cu ură sau răzbunare. Pe Cruce, Hristos S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau, spunând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Prin această pildă dumnezeiască, înțelegem că răbdarea adevărată nu poate fi despărțită de iubire și iertare. Creștinul este chemat să nu lase suferința să-i împietrească inima, să nu transforme nedreptatea în ură și nici necazul în prilej de îndepărtare de Dumnezeu.
De asemenea, trebuie să înțelegem că răbdarea creștină nu înseamnă acceptarea abuzului, a violenței sau a nedreptății ca fiind lucruri bune. Ea presupune păstrarea credinței și a iubirii, dar și căutarea ajutorului și a dreptății prin mijloace potrivite.
Mântuirea sufletului reprezintă scopul fundamental al vieții creștine. Omul nu a fost creat numai pentru bunurile trecătoare ale acestei lumi, ci pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Însă această comuniune presupune o luptă duhovnicească permanentă, o lucrare de curățire a inimii și de îndreptare a vieții.
În această lucrare, răbdarea este indispensabilă. Nimeni nu dobândește desăvârșirea duhovnicească într-o singură zi. Îndreptarea vieții, învingerea patimilor și dobândirea virtuților cer timp, efort, rugăciune și statornicie.
Uneori, omul cade în păcat, se lasă biruit de mânie, de invidie, de mândrie sau de alte slăbiciuni omenești. Alteori, începe cu multă râvnă o lucrare duhovnicească, dar, întâmpinând greutăți, renunță. Aici se vede importanța răbdării: să nu încetăm lupta pentru mântuire, să nu ne obișnuim cu păcatul și să nu pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu vă leneviți în sârguință; fiți plini de râvnă cu duhul, slujiți Domnului. Bucurați-vă în nădejde; fiți răbdători în necaz; stăruiți în rugăciune” (Romani 12, 11-12).
Aceste cuvinte ne arată că răbdarea trebuie însoțită de rugăciune și de o permanentă dorință de îndreptare. Nu este suficient să suportăm greutățile vieții, ci trebuie să folosim fiecare încercare ca prilej de apropiere de Dumnezeu.
Mântuirea nu este o simplă răsplată pentru eforturile omenești, ci darul harului lui Dumnezeu, primit și lucrat prin credință, pocăință, iubire și împlinirea poruncilor. Răbdarea ne ajută să rămânem statornici în această lucrare, să nu părăsim calea Bisericii și să nu ne pierdem nădejdea în ajutorul dumnezeiesc.
O altă formă importantă a răbdării este aceea pe care trebuie să o arătăm față de semenii noștri. Uneori, este mai ușor să suportăm o suferință personală decât să avem răbdare cu greșelile celor de lângă noi. Ne supărăm repede, judecăm, criticăm și uităm că fiecare om are propriile neputințe și lupte sufletești.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre dragostea creștină, spune că „dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare” (I Corinteni 13, 4). Prin urmare, răbdarea nu este doar o virtute personală, ci și o manifestare concretă a iubirii față de aproapele.
În familie, răbdarea păstrează unitatea și armonia dintre soți, dintre părinți și copii, dintre frați și surori. În comunitatea bisericească, ea contribuie la pacea și comuniunea dintre credincioși. În societate, răbdarea ne învață să fim mai înțelegători, mai iertători și mai atenți la suferințele celorlalți.
Cât de mult s-ar schimba lumea dacă oamenii ar învăța să asculte înainte de a judeca, să ierte înainte de a condamna și să răspundă cu blândețe atunci când sunt provocați la mânie! Câte familii ar fi mai unite și câte suflete ar fi cruțate de durere dacă fiecare dintre noi ar cultiva mai mult această virtute!
Creștinul adevărat nu caută să aibă întotdeauna dreptate, ci caută să păstreze pacea sufletească și dragostea. Aceasta nu înseamnă renunțarea la adevăr, ci mărturisirea lui cu smerenie, blândețe și înțelepciune.
În vremurile noastre, când omul este adesea cuprins de grabă, neliniște, nemulțumire și dorința de a avea totul imediat, răbdarea devine o virtute de care avem o nevoie deosebită. Ea ne învață să nu ne pierdem sufletul în mijlocul încercărilor, să nu renunțăm la credință atunci când apar greutățile și să nu uităm că adevărata noastră menire este dobândirea vieții veșnice.
Să avem răbdare cu noi înșine, în lupta împotriva păcatelor; să avem răbdare cu semenii noștri, învățând să iertăm și să iubim; să avem răbdare în suferință, fără să cădem în deznădejde; și, mai presus de toate, să avem răbdare în așteptarea ajutorului lui Dumnezeu.
Să nu uităm că răbdarea nu este doar capacitatea de a suporta timpul și greutățile, ci puterea de a rămâne statornici în iubirea lui Dumnezeu. Ea este o lucrare a sufletului care se încrede în Pronia dumnezeiască și care nu abandonează lupta pentru mântuire.
Fiecare zi ne oferă prilejul de a deveni mai buni, mai smeriți, mai iertători și mai apropiați de Dumnezeu. Chiar dacă drumul este uneori anevoios, să nu ne pierdem nădejdea, pentru că Dumnezeu nu părăsește sufletul care Îl caută cu sinceritate și credință.
Să purtăm mereu în inimă îndemnul Mântuitorului: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
Aceasta să fie și rugăciunea noastră: ca Dumnezeu să ne dăruiască răbdare în încercări, smerenie în izbândă, putere în ispite, dragoste față de aproapele și statornicie în credință, pentru ca, prin harul Său, să ajungem cu toții la bucuria mântuirii și la viața cea veșnică.
Înaltpreasfințitul PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni