Pelerinajul religios se face pentru/spre folosul duhovnicesc, fiind o punte spirituală între cer si pământ, între Biserica triumfătoare (cer) și Biserica luptătoare (pământ). Cuvântul „peregrinus”(lat.)=călător, străin (a fi pelerin=a merge în locuri străine cu unscop spiritual). Se vizitează: Biserici, mănăstiri, locurile sfinte (locurile biblice), mormintele martirilor și ale sfinților cuviosi, moaștele sfinților, icoanele făcătoare de minuni, locuri unde viețuiesc monahi înduhovniciți (vederea acestora poate aduce uneori transformarea vieții).
Pelerinul vrea să se atingă de locul unde s-a manifestat prezența sfințitoare a lui Dumnezeu (așa cum se atinge de icoanele din biserica lui); „Pelerinajul este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta” (PF Patriarh Daniel); vrea ca printr-un efort ascetic (călătoria e însoțită de post, trudă, nevoință) să primească de la Dumnezeu o nouă revărsare de har care să-i întărească credința, să-i sporească iubirea, să-i ajute rugăciunea; poate să fie un mijloc de mulțumire pentru binefacerile primite; poate să fie un mijloc de ispășire a păcatelor (se face pocăință, rugăciune, spovedanie); pentru a cere ajutor în rezolvarea unei probleme sau a cere vindecare de boală.
Care sunt originile pelerinajului?
În Vechiul Testament se relatează despre Avraam care a plecat din Urul Caldeii, spre Canaan – pământul făgăduit de Dumnezeu lui și urmașilor lui (Facere XII ); Moise a condus poporul israelit din Egipt spre Țara Făgăduinței – Canaan (Ieșirea), sărbătorit în fiecare an la Paști (trecere), dar mai sunt și alte mărturii vechi testamentare.
În Noul Testament se arată că Evreii mergeau în pelerinaj la Ierusalim (zidit pe muntele Moria unde Avraam a vrut să aducă jertfă pe fiul său, dar unde Dumnezeu Tatăl a dat pe Fiul Său să se jertfească pentru mântuirea lumii); Evreii mergeau în pelerinaj îndeosebi la templul din Ierusalim, de sărbătoarea Paștelui și a Cincizecimii; Mântuitorul S-a născut în urma călătoriei de la Nazaret la Betleem; Mântuitorul a fost „pelerin” în Casa Tatălui, la vârsta de 12 ani (Luca 2, 41-51); Mântuitorul împreună cu Sf. Apostoli au făcut pelerinaj la templu.
Pelerinajul are o dublă dimensiune, spirituală și materială. Iar prin aceasta înțelegem că noi „călătorim” spre Hristos, iar Hristos vine în întâmpinarea noastră:
– Avraam e vizitat la stejarul Mamvri de Sf. Treime (Facere XVIII );
– Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l ridice la Dumnezeu (Sf. Atanasie cel Mare);
– „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14);
Stările pelerinului/ pelerinajului:
1. pregătirea (materială și spirituală) – creștinul vizualizează mental locul unde doreste să ajungă, apoi se informează. Pentru a avea folos duhovnicesc, depune un efort: post, rugăciune, spovedanie, luând și binecuvântarea preotului duhovnic;
2. parcurgerea drumului și primirea sfințeniei în viața sa – pelerinul se roagă cu pocăință pentru iertarea păcatelor sale cu dorința de a primi iertarea păcatelor și ajutorul lui Dumnezeu, pentru vindecarea trupească și sufletească. Dat fiind faptul că merge pentru sine și pentru ceilalți arată că este reprezentantul familiei și al comunitătii. Comuniunea harică adună credincioșii și apropie oamenii, sfințenia oferind pelerinilor reconciliere și împreună-bucurie a prezenței lui Hristos în mijlocul lor;
3. actul de mulțumire, revigorarea vieții spirituale și întărirea credinței în urma celor primite de la Dumnezeu – la întoarcere, sufletele pelerinilor radiază lumina și bucuria de a fi întâlnit sfințenia. Împărtășind altora din propria experiență, ei devin misionari contribuind la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în întreaga lume. Pelerinajul transformă viața omului, făcându-l părtaș la un timp și spațiu sacre, ca o pregustare a vieții veșnice.
Sursa: manastiri.md