Un ministru a chemat un preot să-i sfinţească casa. Preotul a venit, a făcut slujba, după care a fost invitat să binecuvinteze masa pregătită pentru această ocazie. Deşi era vineri, pe masă erau cărnuri şi alte mâncăruri de dulce.
– Să mă iertati, a spus părintele, dar fiind zi de post, nu pot binecuvânta decât ce e de post.
– Ce vorbă e asta? s-a supărat ministrul. Hai, binecuvântează toate, că ne supărăm. Ei, comedie, nu am chemat un altul mai deştept! Aici nu e masă obişnuită, părinte, aici suntem oameni cu greutate. Binecuvântezi, sau pleci de aici?
– Iertaţi-mă, plec, a spus părintele, strângându-şi epitrahilul.
– O să vezi tu cât de curând ce răsplată o să primesti pentru gestul ăsta a spus ministrul, simţindu-se jignit.
Într-adevăr, peste câteva zile, părintele a fost chemat la episcopie şi a fost mutat la altă parohie, mult mai mică. Nu i-a fost greu să înţeleagă pricina mutării sale. Dar, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate, părintele a plecat, având încredinţarea că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu.
Peste un an de zile, la alegeri, partidul ministrului a obţinut voturi puţine, şi ministrul a revenit la funcţia pe care o avusese mai înainte: director de spital.
Peste alt an de zile, pe când se afla în concediu, a izbucnit un incendiu în care copilul său cel mic şi-a pierdut viaţa.
În faţa sicriului, fostul ministru stătea şi plângea:
– Oare cu ce Te-am supărat, Doamne, cu ce?
Din rânduiala lui Dumnezeu, la înmormântarea aceea fusese chemat să slujească tocmai preotul pe care ministrul îl prigonise, căci parohul din cartier plecase de urgenţă din oraş.
Preotul a ţinut slujba, smerit. A plecat imediat după ce a ţinut un scurt cuvânt, pentru că nu voia să îl pună într-o situaţie delicată pe fostul ministru.
Comportamentul său l-a ajutat pe cel care mai înainte îl prigonise să îşi înţeleagă greşeala. Şi-a dat seama că în viaţă toate sunt trecătoare şi că important este un singur lucru: ascultarea de Dumnezeu, oricât de grea ar fi această ascultare. A înţeles cât de creştineşte se purtase părintele atunci când refuzase să sfinţească bucatele de dulce în post. A înţeles că niciun compromis nu are urmări bune. Că urmări bune au numai faptele bune. Mai mult chiar, el a încercat să determine transferul părintelui la postul iniţial. Pentru că nu mai era ministru, şi nu mai avea aceeaşi greutate în ochii celorlalţi, a avut mult de furcă pentru a-şi împlini dorinţa. Dar, în cele din urmă, a reuşit.
După ce părintele a început să slujească din nou în vechea sa parohie, directorul spitalului l-a chemat din nou să îi facă sfeştanie:
– Vă rog din tot sufletul, părinte, să mă iertaţi pentru răul pe care vi l-am făcut. Vă rog să veniţi din nou la noi, că vă avem ca pe un sfânt. Soţia mea de la început a zis că semănaţi cu Hristos la înfăţişare şi la moralitate.
– De iertat, v-am iertat. De semănat cu Hristos la chip, aproape toţi bărboşii seamănă puţin. Cât despre moralitate, niciun om nu se poate compara cu Hristos. Ştiu că, dacă aş veni la voi, m-aţi trata ca pe un sfânt. Tocmai de aceea nu voi veni. Sau poate voi veni peste multă vreme, când nu o să mă mai ţineţi de sfânt. Că aşa, să mă ridicaţi în slăvi, şi de acolo să mă doboare diavolul, nu îmi este de folos. Şi vă mai spun încă o dată: de iertat, v-am iertat. Dar aveţi grijă cum trăiţi, ca să vă ierte şi Dumnezeu…
Danion Vasile
Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI
Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004