Osândirea, clevetirea și defăimarea sunt păcate înrudite, rod al limbii neînfrânate și al inimii neîngrădite cu frica de Dumnezeu. Osândirea se poate face nu doar cu limba, ci și cu gândul, sau prin clătinarea capului, sau prin oftat, prin râs ori în alt chip. Felurite sunt pricinile care dau naştere acestor păcate: 1) Trufia, fiindcă cel mândru, înălţându-se și nesuferind să fie altcineva deopotrivă cu dânsul, îl osândește și îl defaimă; sau, vrând să își ascundă păcatele, vorbește de rău și cleveteşte pe alţii, aşa încât cei ce-l ascultă să creadă că el n-ar avea acele păcate pentru care îşi osândește aproapele. 2) Câteodată, zavistia, căci pizmaşul nu vrea să îşi vadă aproapele cinstit și slăvit; se străduiește să îi întunece bunul nume și, ca atare, îl defaimă. 3) Câteodată, răutatea, căci cel stăpânit de răutate, ne-având cum să se răzbune pe cel urât, se străduiește să îi întunece slava, grăindu-l de rău și clevetindu-l. 4) Uneori, obiceiul rău, gelozia, nerăbdarea și altele.
Iată câteva lucruri care ne pot abate de la aceste păcate: 1) Dumnezeu ne-a oprit cu străşnicie să judecăm și să osândim pe aproapele nostru. „Nu judecaţi şi nu veți fi ju-decaţi, zice Domnul. Iar apostolul spune: „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau și tu, de ce disprețuiești pe fratele tău? Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Romani 14, 10). 2) Singurul Judecător este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci Lui I-a dat Tatăl Ceresc toată judecata (Ioan 5, 22); El îi va judeca pe toţi fără părtinire. Prin urmare, cel care judecă pe aproapele cu nesocotință răpește rangul lui Hristos – lucru grozav şi înfricoşat. „Nu ţi s-a poruncit, omule, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, să îţi judeci aproapele, ci să te cercetezi pe tine însuți: pentru ce răpești cele cuvenite Domnului tău? Lui I se cade a judeca, nu ţie” 3) Orice om este rob al lui Dumnezeu; așadar, cât de urât Îi este lui Dumnezeu atunci când Îi judecăm și defăimăm robul dinaintea Lui! Înaintea ochilor Lui judecăm, zic, căci Dumnezeu pretutindeni este și toate le privește. 4) Aproapele nostru este rob al lui Dumnezeu, deci pentru Stăpânul său stă sau cade; și astfel, este păcat greu să judecăm și să vorbim de rău pe robul lui Dumnezeu, și nici nu avem vreo nevoie să facem aceasta. „Cine ești tu,ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau ca-de. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea” (Romani 14, 4). 5) Cu toții suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu. Înăuntrul nostru se ascunde răul; vrăjmaşii noştri din casă nu sunt alții decât patimile noastre. Aproapele tău păcătuiește azi, iar tu, mâine, chiar dacă nu cu fapta, însă cu vorba sau cu gândul, căci fără harul lui Dumnezeu nu putem face altceva decât rele. 6) Se întâmplă adesea ca mulți să ne pară păcătoşi, dar înăuntrul lor să fie drepţi; pentru lume sunt nebuni, dar pentru Hristos înțelepți. 7) Adeseori, cei răi, zavistnici și trufași fără pricină fac cuiva nume rău și, ca atare, cel osândit suferă, adeseori, defăimare pe nedrept. 8) Cu cât este mai sus-pus cel defăimat, cu atât mai mare este suferința pricinuită și păcatul defăimătorului. 9) Atunci când un mai-mare oarecare este osândit și vorbit de rău, cinstirea pe care i-o dau cei supuși lui se micşorează; de aici se naşte disprețul faţă de el, din dispreț vine neascultarea, iar neascultării îi urmează obrăznicia și neorânduiala, precum lesne poate vedea oricine; ca atare, chiar dacă este un păcat greu a osândi pe orice om, un păcat cu mult mai greu este a osândi căpeteniile. 10) Se întâmplă adesea ca cineva să păcătuiască, dar să se pocăiască; iar cel ce se pocăiește este iertat de Dumnezeu. Ca atare, înfricoşat lucru este să osândești pe acela care este iertat și îndreptățit de Dumnezeu. 11) Cât de urât și de greu este păcatul osândirii și clevetirii ne arată și învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur: „Chiar de n-am fi făcut nici o nelegiuire, putem fi aruncaţi în adâncul gheenei pentru singurul fapt că noi, nesimțind bârnele cele grele din ochii noștri, pururea judecăm păcate străine și toată viața ne-o cheltuim cercetând şi judecând, iscoditori, treburi străine, fără a lua aminte la ameninţarea lui Hristos: „Cu judecata cu care judecaţi, veți fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsurați, vi se va mă-sura”. (Matei 7,2)
Nu osândi pe altul, ci străduiește-te să te îndrepţi pe tine, ca să nu fii tu însuți vrednic de osândire, căci mai mare pedeapsă vei primi de vei învinui pe alţii că nu fac ceea ce nu faci nici tu. Dacă nici drepţilor nu le este îngăduit să-i osândească pe alţii, cu atât mai mult se cade a se înfrâna de la osândirea altora cei păcătoşi.
Chiar dacă tu, osândindu-ți aproapele, ai spune lucruri adevărate, veştejind fapte ale lui binecunoscute, totuși nu vei scăpa fără de osândă, căci Dumnezeu nu te va judeca după faptele aceluia, ci după cuvintele tale, fiindcă el zice: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept” (Matei 12, 37). Fariseul grăia lucruri adevărate și de toți cunoscute și totuși a primit pedeapsă pentru asta. Deci, dacă nu se cade a spune lucruri bine știute spre judecarea aproapelui, cu atât mai mult nu trebuie să grăim lucruri îndoielnice.
„Cenușă de am mânca, și viețuirea aceasta cu nimic nu ne va folosi, de nu ne vom înfrâna de la clevetire, căci „nu ceea ce intră în om îl spurcă, ci ceea ce iese din el”. „Cine iubește clevetirea, acela slujește diavolului.” „La fel cum propovăduitorul adevărului mântuiește mulți oameni prin cuvântul său, clevetitorul, dimpotri-vă, pierde mulţi oameni prin cuvântul său, rostind vorbe de ponegrire și întrebuinţându-şi spusele spre pierzania oamenilor. Mai mult, clevetitorul nu ucide doar trupuri, ci şi suflete, băgând în ele, cu limba sa amăgitoare, păreri mincinoase și nelegiuite”.
Sfântul Tihon de Zadonsk,
Despre adevăratul creștin. Despre păcat