Chiar din început accentuez, frații mei, că sunt şi voi fi împotriva unirii (cu catolicii). Sau mai degrabă, ca să fiu mai exact, reformulez această propoziție şi zic: ,,Sunt pentru unire și împotriva „unirii””.
Și, frații mei, cum să nu fiu pentru unire? Dacă deschidem Sfânta şi sfințita Evanghelie şi ne oprim la capitolul 17 al Evangheliei după Ioan, vom vedea că el cuprinde o rugăciune. Ah, ce rugăciune! Această rugăciune face să se cutremure astrele cerului. Această rugăciune este rugăciunea Domnului, Care se pregăteşte să pășească spre suprema Lui Jertfă, jertfa de ispășire.
În acea rugăciune îl vedem pe Domnul nostru în agonie, rugându-se și cerând stăruitor și repetând: „Părinte Ceresc, Eu mă rog… pentru cei pe care mi i-ai dat, „ca să fie una”, „ca toți să fie una”, „ca și aceștia să fie una în noi”, „ca să fie desăvârşiți întru unime” (Ioan 17: 9, 11, 21-23). Domnul nu flecărește, nu bate apa în piuă. De cinci ori repetă această cerere, ca să sublinieze importanța cererii, ca să ne facă și pe noi să ne neliniştim în privința acestei cereri. Pentru că unitatea Bisericii este o minune care îi convinge și pe necredincioşi.
Când îl aud pe Domnul meu că insistă şi spune că trebuie să fim toți creştinii care credem în El una; când mai merg şi în Biserică și-l aud pe diacon repetând şi zicând: „Pentru unire tuturor”; când dintr-o parte aud Evanghelia, iar din alta aud glasul Bisericii vii repetând de mii de ori „Pentru unirea tuturor”, nici eu nu pot să fiu decât pentru unire, aşa cum zice Evanghelia.
Frații mei, dezbinarea este o mare nenorocire. Dezbinarea este o crimă. Spun Părinții: „Crimă mai mare decât aceea în care l-au dezbrăcat pe Hristos și I- au luat cămaşa cea necusută. „Împărțit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorți” (Psalmul 21: 19). Aceia n-au sfâşiat cămaşa cea necusută a lui Hristos, noi însă sfaşiem.
Este o crimă dezbinarea „bisericilor”, este o crimă dezbinarea creştinismului în mii de partide și bucăți. Este o crimă mai mare decât aceea pe care au făcut-o soldații romani, care L- au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au sfâşiat sfântul trup. Este o crimă mai mare decât a răstignitorilor. Este o crimă pe care nu o spală – cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, repetând spusa unui sfânt ascet este o crimă care discutabil, zice, dacă este spălată până şi de sângele mucenicesc.
Şi este iarăși o realitate, frații mei, că Părinți mari ai Bisericii au filosofat asupra agoniei din Ghetsimani, au explicat și au spus, de ce Domnul a fost într-o astfel de agonie, de ce sudoarea Lui curgea „ca nişte picături de sânge” (Luca 22, 44); ca şiroaie de sânge cădea sudoarea Lui pe pământ. Aşadar, pricină a agoniei Lui a fost faptul că Hristos ca Dumnezeu prevedea dezbinarea creştinătății. O pricină prin care creștinismul nu poate înainta, este dezbinarea.
Când merg în Africa misionari, când merg până în India. când se duc dincolo în Japonia, ori când merg în pădurile virgine, când caută să catehizeze și oamenii de acolo înțeleg că sunt creștinii dezbinați, zic: „Mergeți de uniți-vă voi și apoi să ne vorbiți despre Hristos. Așadar sunt pentru unire, dar sunt și împotriva „unirii”.
Dar ca să înțelegeți pentru care unire sunt și împotriva cărei „unire” sunt, să mergem puțin în istoriei și atunci vom vedea de ce trebuie să fim împotriva „unirii” acesteia, pe care am scris-o între ghilimele.
Acum cinci sute de ani, cu puțin timp înainte de căderea Constantinopolului. Şase-şapte corăbii, care aveau catarg steagul papei, au trecut Dardanelele. Pentru că papa este un stat, un stat mic, şi are steag papal. Cel mai mic stat din lume este Vaticanul. Este un stat şi un regat pământesc. Dar acest mic stat are o uriaşă influență în toată lumea.
Aşadar, sunt cinci sute de ani de când au trecut Dardanelele noastre istorice şase-şapte-opt corăbii papale care aveau înălțate la catarg steagurile papale. Au trecut Dardanelele şi au venit în Cetate.
Când i-au văzut, toți s-au ascuns în case. Ce căutau în Cetate corăbiile papale?
Veniseră să-l ia pe împărat şi reprezentanți, să meargă în Occident şi să facă dialog. Sau, mai bine-zis, prin dialog voiau să supună Biserica față de papa.
Aşadar, s-au pregătit și au alcătuit o delegație, nu mică, ci cam de o sută de persoane. Printre aceştia, corifeu în misiune, din partea statului, era însuşi împăratul, nefericitul – din ultimii împărați – Ioan Paleologul.
Din cele mai oficiale persoane ale delegației era Iosif Patriarhul, care, din nefericire, nu s-a învrednicit să se întoarcă în patrie. A murit în străinătate de durerea lui, iar mormântul său se află acolo la Florența…
După patriarhul Iosif, erau câțiva egumeni, erau laici, erau teologi, jurişti. Dar din cele aproximativ o sută de persoane, două au fost cele mai puternice spirite ale delegației ortodoxe. Unul era numitul Visarion, care, din nefericire, a cedat şi s-a dus cu papa și a devenit cardinal – şi a fost cât pe ce să ajungă şi papă – pentru că a trădat Ortodoxia.
Celălalt? În delegația celor o sută de ortodocși a strălucit ca o stea dimineață, ca o stea de mari dimensiuni, Sfântul Marcu Evghenicul, Efeseanul, a cărui pomenire va fi veşnică.
Cu o zi înainte de a pleca a fost un cutremur. Corăbiile papale erau gata şi aveau înălțate steagurile papale, cânta muzica papei și se auzea marșul papei. Împăratul era cu pantofii săi roşii, iar patriarhul cu engolpioanele lui și cu toată slava sa. Și Marcu Evghenicul vărsa lacrimi şi spunea: Împărate, să nu mergem! Nu era deloc de acord cu tactica împăratului. Atunci, a avut loc semnul. Există câteva semne prin care cerul dă mărturie. Și cerul a mărturisit pentru Ortodoxie.
În timp ce erau gata să intre în corăbiile papale şi să intre împăratul și patriarhul Iosif şi toți îndeobşte ai delegației, avut loc un cutremur mare. Ca şi cum cerul le-ar fi spus: Unde vă duceți? Şi atunci toți au spus: Această călătorie nu ne va fi spre binele Ortodoxiei. Cu toate acestea capii au insistat. Au intrat în corăbii și după multe peripeții au ajuns în cele din urmă în Italia.
Acolo ce s-a întâmplat? Ar trebui să țin două sau trei predici, ca să vă descriu această întâlnire cu papa, dialogul acesta la Ferrara şi la Florența dintre Răsărit şi Apus, care a ținut circa doi ani. (Vedeți, papa a ținut o delegație de peste o sută de persoane – împăratul, patriarhul și mari demnitari – pe care i-a hrănit, i-a găzduit, le-a oferit toate cele necesare din cheltuială proprie, numai ca ortodocșii să semneze unirea cu catolicii).
Și catolicii aveau teologi puternici; aveau şi de cealaltă parte reprezentanți puternici. Dar dinamită cu adevărat a fost Sfântul Marcu Evghenicul.
Dumnezeiasca purtare-de-grijă răsare din Ortodoxia noastră astre. „Nu vor lipsi Ortodoxiei soldați”! Cred asta. Va ridica în generația noastră soldați, care vor apăra Ortodoxia. A adunat papa, călugări franci învățați, care ştiau latină, franceză, engleză, italiană, știau multe limbi. Dar dinamita care i-a aruncat în aer, care a explodat întregul papism, a fost unul singur. A fost Sfântul Marcu Evghenicul.
Ce înțelepciune, ce putere, ce duhovnicie a fost aceea, care a făcut praf toate argumentele lor! A fost o stâncă tare, de care s-au sfărâmat toate uraganele papismului. Da. Cu toată puterea lui, Marcu Evghenicul şi alți câțiva care erau împreună cu el au apărat credința ortodoxă.
A obosit împăratul. Doi ani au ținut dezbaterile. Împăratul, care voia unirea nu din rațiuni religioase, politice, zice:
-Dar terminaţi odată! E în pericol Cetatea Constantinopol, va cădea în mânile musulmanilor.
–Cetatea nu va fi salvată, zice Marcu Evghenicul, de o astfel de alianţă cu ereticii. Va fi salvată doar atunci când „cu noi este Dumnezeu”. Atunci, „înțelegeți, neamuri, şi vă plecaţi” (Isaia 8, 8-9). Nu ne vor salva corăbiile papei. Nu ne va salva lumea întreagă, dacă noi ne lepădăm de credința noastră.
Marcu Evghenicul şi alți câțiva nu erau de acord cu politica împăratului. A căzut la picioarele lor însuși împăratul Ioan Paleologul şi îi ruga, zicând:
– În sfârşit, găsiți un temei, alcătuiți o formulă, faceți propunere, ca să cădem de acord și să intrăm în corăbii și să ne întoarcem; pentru că va cădea Cetatea…
Şi atunci s-au gândit toți și au găsit un temei oarecare și au spus: Unirea este dorită de mii. Toți dorim unirea. Un al doilea temei: Cine nu iubeşte unirea, „să fie anatema”. Pentru Sfântul Marcu Evghenicul şi pentru ceilalți era aceasta.
Împăratul s-a bucurat şi a bătut din palme. Sfântul Marcu însă îi spune: Împărate, nu te grăbi; prea repede bați din palme.
Cine nu iubeşte unirea, anatema!, pentru că este voia lui Dumnezeu să fie. Dar Sfântul Marcu continuă şi le zise: „Da, Măria Ta, da, patriarhule, da, episcopilor, da, mitropoliţilor, cine nu iubeşte unirea, anatema. Dar unirea doar cu Ortodoxia. Nu vom îngădui nici un compromis. Nu vom îngădui unire în dauna Ortodoxiei”.
Deci închei spunând ce am zis mai sus: „Da sunt pentru unire, dar să se unească ei, catolicii cu noi, ortodocșii, nu ortodocșii să se unească cu ei”.
Părintele Augustin,
Mitropolitul de 104 ani,
Volumul XVI