Viața creștinului, ca și a monahului, de altfel, așa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu este doar o călătorie prin lume, ci și o neîncetată lucrare de curățire și înnoire a sufletului. Pentru a ajunge mai aproape de Dumnezeu, omul este chemat să se nevoiască, să lupte cu propriile slăbiciuni, să-și înfrâneze patimile și să-și păstreze inima curată. Această luptă duhovnicească poartă numele de nevoință creștinească.
Nevoința nu înseamnă doar post aspru, privegheri îndelungate sau renunțarea la anumite bucurii ale vieții. Ea înseamnă, înainte de toate, o schimbare lăuntrică, o dorință sinceră de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este lupta de fiecare zi cu mândria, cu mânia, cu invidia, cu judecarea aproapelui și cu toate gândurile care ne îndepărtează de iubirea lui Hristos.
Adevărata nevoință începe în inimă. Uneori, este mai greu să taci atunci când ești provocat decât să rostești rugăciuni îndelungate. Este mai greu să ierți o nedreptate decât să renunți la o mâncare de dulce. Este mai greu să-ți recunoști greșeala decât să observi greșelile celorlalți. Tocmai în aceste momente se vede lucrarea credinței și dorința omului de a deveni mai bun.
Postul, rugăciunea, spovedania, împărtășirea și milostenia sunt mijloace prin care sufletul se întărește și se apropie de Dumnezeu. Postul ne învață înfrânarea, rugăciunea ne unește cu Creatorul, spovedania ne curăță de povara păcatelor, iar milostenia ne deschide inima către suferința aproapelui. Toate acestea nu trebuie împlinite din obișnuință sau pentru a fi văzuți de oameni, ci din dragoste sinceră față de Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Siliți-vă (adică nevoiți-vă) să intrați prin poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24). Acest îndemn ne amintește că drumul mântuirii cere osteneală, răbdare și statornicie. Nu putem dobândi virtuțile fără luptă și nici nu putem ajunge la desăvârșire fără să ne ridicăm după fiecare cădere.
Totuși, nevoința creștinească nu trebuie să fie o povară care ne aduce deznădejde, ci o lucrare însoțită de smerenie și nădejde. Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți într-o singură zi, ci să nu încetăm să ne îndreptăm. Chiar dacă uneori cădem, important este să nu rămânem în cădere, ci să ne ridicăm prin pocăință și să pornim din nou la drum.
Să nu uităm că nevoința fără dragoste poate deveni simplă formalitate, iar postul fără iertare și rugăciunea fără smerenie își pierd adevărata valoare duhovnicească. Dumnezeu privește nu doar la osteneala trupului, ci mai ales la curăția inimii și la sinceritatea cu care Îl căutăm.
Să ne nevoim, așadar, în fiecare zi, cu răbdare și credință. Să învățăm să fim mai buni, mai iertători, mai milostivi și mai smeriți. Să nu ne comparăm cu ceilalți, ci să ne cercetăm propria conștiință și să ne îndreptăm pașii către Hristos.
Nevoința creștinească este drumul prin care omul își biruiește egoismul, își curăță sufletul și învață să-L iubească pe Dumnezeu mai presus de toate. Nu contează cât de repede înaintăm, ci să nu încetăm niciodată să mergem pe calea mântuirii.
Iar la capătul acestei lupte binecuvântate să ne învrednicească Bunul Dumnezeu să dobândim nu cununa slavei omenești, ci bucuria întâlnirii cu El, pentru că adevărata biruință a creștinului este dobândirea Împărăției Cerurilor.
Arhimandritul KIRIL (Braguța),
Starețul Mănăstirii Hîrjauca