Sfântul Antonie cel Mare spunea: „De aproapele nostru depind viaţa şi moartea sufletului nostru”.
Dar în slujirea aproapelui există o anumită ordine. Cei mai apropiaţi pentru părinţăi sunt, în primul rând copiii şi grija pentru educaţia lor. Cu alte cuvinte, pentru părinţi cea mai importantă problemă este să-şi educe copiii în aşa fel, încât ei să devină creştini adevăraţi şi să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu, spre a-L sluji cu râvnă pe acele căi pe care El le va rândui. Dumnezeu caută sufletele credincioase Lui până la capăt şi mult har se va revărsa peste acei părinţi care vor reuşi să-şi educe astfel copiii. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Cine este nepăsător faţă de copiii săi, deşi în celelalte este râvnitor, acela va fi pedepsit aspru pentru acest păcat. Toate trebuie lăsate la o parte şi, în primul rând, să fie grija pentru copii, pentru a-i educa: „întru învăţătură şi cercetarea Domnului” (Efes. 6,4)”.
În multe locuri Sfânta Scriptură mărturiseşte despre responsabilitatea părinţilor faţă de copii. În Vechiul Testament găsim exemple despre cum sunt pedepsiţi părinţii din cauza necredinţei copiilor. Aşa a fost pedepsit preotul Eli, despre care Dumnezeu a vorbit proorocului Samuel: „Eu i-am spus că am să pedepsesc casa lui în veci pentru vina pe care el a ştiut-o şi anume că fiii lui fac nelegiuiri, dar nu i-a înfrânat” (I Regi 3,13).
La acestea trebuie adăugat că Eli nu neglija deloc educaţia fiilor săi. Nu, dimpotrivă, el îi acuza, spunându-le: „Copiii mei, nu este bună vestea pe care o aud eu; voi răzvrătiţi poporul Domnului” (I Regi 2,24). Dar se pare că de la Eli se cerea mult mai mult decât cuvinte blânde. Şi anume: râvna, pedepsirea fiilor, înfrânarea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Deoarece Eli nu a făcut ceea ce trebuia, L-a ridicat pe Dumnezeu împotriva sa şi împotriva fiilor săi şi cruţându-se pe sine şi pe copiii săi, împreună cu ei şi-a pierdut şi propriul său suflet”.
Afară de neglijarea copiilor Dumnezeu nu avea cu ce să-l învinuiască pe bătrân… Iar dacă faptul că era preot, că era bătrân, că proorocea şi că timp de 12 ani cu înţelepciune a condus poporul evreu – dacă toate acestea nu l-au putut îndreptăţi, ci a avut o moarte năprasnică pentru că nu s-a îngrijit de copii, şi păcatul nepăsării sale a spălat tot, ca un val uriaş, inclusiv nevoinţele ssale, atunci ne întrebăm, ce pedeapsă ne aşteaptă pe noi, care nu avem virtuţile lui, iar pe copii nu numai că nu-i povăţuim, dar ne purtăm cu ei mai rău decât barbarii.
Această nepăsare faţă de copii, pe care noi nici nu o observăm, Sfântul Ioan Gură de Aur ne-o explică astfel: „Când vezi că un cerşetor îl trage de urechi pe copilul tău, tu te revolţi, te superi, te înfurii şi mai rău ca un animal îl aperi pe cel lovit, iar când vezi că diavolul îl trage de urechi în fiecare zi, când demonii îl trag spre pieire, tu dormi, nu te revolţi, nu te superi şi nu-ţi aperi fiul de fiara cea mai periculoasă”.
În Noul Testament Apostolul Pavel condamnă nepăsarea faţă de aproapele: „dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5,8).
Analizând funcţiile episcopului, Apostolul Pavel pune în prim plan relaţii cu familia: „[…] episcopul să fie… […] binechivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Tim.3,2-4). Conform poruncilor Apostolului Pavel, părinţii trebuie să se îngrijească de copii atât material (II Cor.12.14), cât şi duhovniceşte.
Una din condiţiile hirotonirii spune: „De este cineva […] având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători ” (I Tit 2, 4-5). Femeii căsătorite Apostolul Pavel îi spune că: „[…] se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim. 2,15). De asemenea, văduvelor care au fii sau nepoţi, Apostolul Pavel le porunceşte ca, în primul rând să se îngrijească de educaţia lor (I Tim. 5, 4). De aceea, prin porunca naşterii de prunci trebuie să înţelegem şi obligaţiile femeii căsătorite de a-şi dedica viaţa educaţiei copiilor. Dumnezeu trimite copii nu ca povară sau pedeapsă, ci ca o cale binecuvântată pentru femeia căsătorită şi ca o mângâiere. „Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplată rodului pântecelui”, spune psalmistul şi proorocul David (Ps.126, 3). Iar, dacă părinţii sau mama se simt împovăraţi sau cârtesc împotriva copiilor, săvârşesc un mare păcat înaintea lui Dumnezeu.
O văduvă venea la Cuviosul Serafim şi se plângea de viaţa sa, de cât de greu îi vine să crească trei copii mici. O săptămână mai târziu, doi dintre copiii ei au murit. Îndurerată, ea a venit din nou la cuvios şi cu groază a aflat că ea însăşi era vinovată de moartea lor. „Prin cuvintele tale, i-ai supărat mult”, i-a spus cuviosul şi i-a poruncit să se împace în suflet cu ei şi să se căiască în faţa lui Dumnezeu de acest păcat.
Iar dacă se întâmplă ca părinţii să fie despărţiţi de copii prin moarte, să se întrebe – oare nu i-au supărat pe copii şi prin aceasta L-au supărat şi pe Dumnezeu, că se credeau împovăraţi şi cârteau împotriva lor deschis sau în ascuns?