– Părinte, de ce diavolului i se spune „stăpânitorul lumii?” Chiar este adevărat?
Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol „stăpânitorul acestei lumi”, n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea „stăpânitorului acestui veac”. Adică diavolul stăpâneşte peste deşertăciune, peste „lume”. Ce înseamnă „lume”? Nu înseamnă oare podoaba, împodobirea deşartă? Aşadar, cine e stăpânit de deşertăciune este sub ocupaţia diavolului. Inima robită de lumea deşartă păstrează şi sufletul atrofiat şi mintea întunecată.
Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufletului nostru, mai mare chiar şi decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage in chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. În timp ce, de l-am vedea pe diavolul însuşi, ne-ar cuprinde teama şi am fi nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel Raiul. În epoca noastră, oamenii şi-au băgat înlăuntrul lor „lumea” şi au alungat de acolo pe Hristos.
– Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el?
Duhul lumesc intră încet-încet, în suflet, înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înșelați. Vezi, dacă vrei să opăreşti o broasca, trebuie să arunci peste ea apa fiartă câte puţin. Dacă o arunci deodată toată, ea sare şi fuge; scapă. În timp ce, dacă verşi pe ea puţină apă fiartă, la început o va arunca puţin de pe spate, apoi o va primi. Dacă-i mai arunci încă puţină, iarăşi o va arunca puţin şi încet-încet se va opări, fără să priceapă. „Bre, broască, după ce ţii-a aruncat puţină apă fiartă, scoală-te şi fugi”, Nu fuge. Se umflă – se umflă şi apoi se opăreşte. Aşa face şi diavolul; ne opăreşte puţin câte puţin şi, în cele din urmă, ne trezim opăriţi fără să pricepem.
Cuviosul Paisie Aghioritul