După învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea neincetată, ca o stare prezentă în el, şi nu ca un rezultat al strădaniei.
Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să stiţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia“.
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Insuşi cunoaste. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii. De aici se desprinde urmatoarea concluzie: dacă dragostea este trupul, lucrarea şi puterea ei este rugăciunea. Şi se dovedeşte ca la scară universală, acolo unde se arată neputincioase alte mijloace şi moduri, prin rugăciune se izbuteşte mai bine împlinirea dragostei.
Avva Varsanufie arată în cuvintele sale că in generaţia sa trei oameni puteau, prin rugăciunea lor, să liniştească neamurile ce erau în luptă şi, in general, să păzească lumea de distrugere. Alteori vedem că Sfinţii care se rugîndu-se risipeau ameninţările primejdiilor, ale foametei şi ale ciumei. Ce fel de lucrare practică sau slujire personală ar fi pricinuit un folos pe potrivă popoarelor şi ţărilor, precum rugăciunea? Dar şi obiceiul care stăpâneşte, ca oamenii să-şi ceară între ei să se roage unii pentru alţii, nu este oare dovada că rugăciunea are întâietate, că ea este cea mai mare şi mai sigură izbândă?
Din acestea se descoperă caracterul sobornicesc al rugăciunii. Numai ea poate să ia şi să cuprindă in sine, într-una, atât cele depărtate, cât şi cele despărţite şi să unească între ele mădularele potrivnice aşa încât fiecare să cunoască pe aproapele său ca pe mădularul său, cu toate că trăiesc despărţiţi. Rugăciunea pentru suferinţa omenească, în general, dovedeşte dragoste, precum şi cea făcută pentru luminarea şi întoarcerea celor rătăciţi la pocăinţă şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Insă rugăciunea pentru vrăjmaşi este apogeul desăvârşirii fiinţelor raţionale, a căror „moartea fost înghiţită de viaţă“.
Cei ce se roagă pentru vrăjmaşi devin dumnezei după Har şi rămân în această stare, reflectând în firea lor îndumnezeită această însuşire măreaţă, şi se roagă ca „ei înşişi să fie anatema de la Hristos pentru fraţii lor care-i nedreptăţesc”. Acestea sunt şi ultimele cuvinte ale Domnului nostru când era sus pe Cruce şi se ruga pentru cei ce-L răstigniseră.
Rugăciunea este, în zbuciumul omenesc, ancora nădejdii neclintite. Dacă rugăciunea va înceta de pe buzele omeneşti, va veni îndată sfârşitul acestei lumi pământeşti, prin încăierarea tuturor din pricina răului general, deoarece într-adevăr atunci „timp nu va mai fi”.
Cuviosul Iosif Isihastul
Nevoințe, experențe și învățături