Iubirea vrăjmașilor este și o formă profundă de libertate. Nu îl eliberez numai pe celălalt de datoria pe care o are față de mine; mă eliberez pe mine de obligația de a-l urî. Nu mai las răul lui să hotărască cine devin eu. Dacă el m-a mințit, eu nu sunt obligat să devin suspicios față de toți oamenii. Dacă el m-a trădat, eu nu sunt obligat să-mi petrec viața fără încredere. Dacă el m-a umilit, eu nu sunt obligat să mă transform într-un om amar. Dacă el a fost rău, răutatea lui nu primește dreptul de a se reproduce în mine. Aici este biruința creștină. Răul se oprește la mine. Mi l-ai făcut, dar eu nu-l dau mai departe. M-ai rănit, dar eu nu voi transforma rana mea într-o armă pentru altcineva. M-ai vorbit de rău, dar eu nu-mi voi vindeca imaginea distrugând-o pe a ta. M-ai umilit, dar nu voi avea nevoie de umilirea ta pentru a-mi recâștiga demnitatea. Aceasta este iubirea vrăjmașilor. Nu o emoție dulce. Nu o simpatie obligatorie. Nu uitarea artificială a trecutului. Ci hotărârea ca răul primit să nu devină rău transmis. Și dacă ne uităm la Hristos, descoperim că exact asta se întâmplă pe Cruce: omenirea Îi dă ură, iar El nu întoarce ură. Îi dă scuipat, batjocură, cuie, iar din El nu iese ceea ce intră în El. Din Hristos iese iubire prin cuvintele: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Aceasta este, poate, cea mai înaltă definiție a iubirii creștine: să nu devii ceea ce ți-a făcut celălalt.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede că omul care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele chiar dacă acesta îl urăște, îl insultă sau îl amenință, pentru că temelia iubirii sale nu mai este comportamentul celuilalt, ci Hristos. Aici trebuie să vorbim și despre iubirea de sine, pentru că și ea este adesea înțeleasă greșit. Scriptura spune: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 39). Așadar, există o iubire de sine sănătoasă, fără de care nici iubirea aproapelui nu se poate așeza bine. A te iubi creștinește nu înseamnă să te admiri, să te justifici în toate sau să-ți faci din propriul confort centrul lumii. Înseamnă să te privești așa cum te privește Dumnezeu: ca pe un om care are o demnitate ce nu dispare nici atunci când cade, dar care tocmai pentru că este iubit este chemat să se schimbe. Să nu te urăști pentru păcatele tale, dar nici să nu le botezi virtuți. Să te ierți după ce Dumnezeu te-a iertat, dar să nu transformi iertarea în permisiunea de a continua răul. Să ai grijă de sufletul și de trupul tău, să-ți cunoști limitele, să ceri ajutor când nu mai poți și să nu accepți să fii distrus sub pretextul unei smerenii false. Omul care se urăște pe sine va iubi foarte greu sănătos pe altcineva. Va cere celuilalt să-i umple golurile, îl va controla, îl va poseda, se va teme să nu-l piardă, va confunda iubirea cu dependența. De aceea Dumnezeu vindecă întâi felul în care mă privesc, pentru ca apoi să pot privi și chipul celuilalt fără să-l folosesc. Iar cele trei iubiri — de Dumnezeu, de aproapele și iubirea sănătoasă de sine — nu sunt trei drumuri diferite. Ele se verifică una pe alta. Nu pot spune că-L iubesc pe Dumnezeu și să hrănesc deliberat ura față de omul făcut după chipul Lui. Sfântul Ioan Evanghelistul spune fără echivoc: Cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4, 20). Dar nici iubirea aproapelui fără Dumnezeu nu-și păstrează întotdeauna măsura. Poate deveni posesivitate, dependență, nevoie de validare sau frică de abandon. Iar iubirea de sine fără Dumnezeu devine foarte ușor egoism. Iată, Dumnezeu le pune în ordine pe toate trei. Mă iubesc pentru că Dumnezeu m-a voit. Te iubesc pentru că Dumnezeu te-a voit. Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi pe amândoi. Și atunci ajungem la punctul cel mai greu: vrăjmașul.
Părintele Arsenie Papacioc spunea că iubirea vrăjmașilor este poruncă, nu este o îndemnare oarecare și adăuga foarte realist că, dacă încă nu poți ajunge la iubire, începe măcar prin a nu mai urî. Mi se pare extraordinar acest realism duhovnicesc al Părintelui nostru Arsenie. Poate astăzi nu poți spune: „Doamne, îl iubesc”. Ar fi chiar minciună. Spune-I adevărul: „Doamne, încă mă doare.” „Doamne, când îi aud numele, mă tulbur.” „Doamne, încă îl judec.”„Doamne, nu pot să-l iubesc, dar nu să-l mai urăsc.” Aceasta este deja rugăciune. Nu-I aduc lui Dumnezeu sentimentul pe care nu-l am. Îi aduc voința mea bolnavă, dar întoarsă spre vindecare. Eu pun începutul, iar harul lucrează ceea ce eu singur nu pot.
Protosinghelul LUCA Nicolcea