Valeriu Gafencu – „sfântul închisorilor”

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în orașul Sîngerei. Valeriu este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”.

În toamna anului 1941, când a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani.

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) și de la Pitești.

Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani poate fi considerată drept o minune.

Prețul rezistentei sale morale și spirituale în fața ighemonului comunist de la Pitești a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. T.B.C.-ul pulmonar, osos și ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însa, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulți din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieții sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfințeniei trecea dincolo de bietul trup în suferință și îi atingea pe ceilalți deținuți. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se știe că boala care îl rodea aduce doar deprimare și schimonosire a chipului – a trecut la cele veșnice.

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt. Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții.

Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incadescentă, Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rând, toți deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața.

Revelaţia fericirii trăită de Valeriu în infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui.

Sfaturile date prin scrisorile trimise celor trei surori mai mici şi mamei sale, Valeriu le împărtăşeşte cu drag tuturor oamenilor, pentru că a iubit pe toţi oamenii şi tot ce este creatură a lui Dumnezeu.

Deschiderea sufletului în faţa noastră, păcatele cu care s-a luptat toată viaţa un om care n-a săvârşit păcate, ne obligă pe noi la un examen de conştiinţă foarte amănunţit, la ascultarea glasului cugetului nostru: „să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea atât cea pământească, dar și cea veșnică”.

Astfel putem înțelege ce aproape de noi este fericirea! Noi cei ce trăim în libertate nu o vedem. De aceea Valeriu ne îndeamnă: „căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge”.

Vlada Afteni