Smerenia este un simţământ al inimii, e chezăşia din inimă a smeritei cugetări. La început se cuvine ca omul să se deprindă cu smerita cugetare; după măsura întăririi în smerita cugetare, sufletul dobândeşte smerenie, fiindcă starea inimii atârnă totdeauna de gândurile care s-au împropriat minţii. Iar atunci când lucrarea omului e adumbrită de harul Dumnezeiesc, smerita cugetare şi smerenia încep a se naşte din belşug şi a se spori una pe alta.
Vrei să rămâi în sfânta casă a răbdării și să nu mai ieși de acolo? Adună-ţi merindea neapărat trebuincioasă pentru aceasta: dobândește și înmulţește în tine gândurile și simţămintele smerite. Acel chip al smereniei care îl pregătește pe om pentru răbdarea necazurilor încă dinainte de venirea lor și îl face în stare să le rabde cu inimă bună după ce vin, este numit de către Sfinţii Părinţi defăimare de sine.
Să ne defăimăm pe noi înșine înseamnă să ne învinuim pentru păcătoșenia cea de obște a tuturor și pentru păcătoșenia noastră aparte. Făcând aceasta, este bine să ne amintim şi să înşirăm în minte încălcările Legii lui Dumnezeu pe care le-am făptuit, afară de căderile şi poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a căror aducere aminte amănunţită nu este iertată de Părinţi, fiindcă înnoieşte în om simţirea păcatului şi îndulcirea de el.
Defăimarea de sine este lucrare a minţii, care lucrează împotriva bolnăvicioasei însuşiri a firii noastre căzute care face ca toţi oamenii, chiar şi păcătoşii cei mai învederaţi, să se străduie a face pe drepţii şi a-şi dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinţă.
Sfântul Ierarh Ignatie Brinceaninov
Cum să luptăm cu gândurile?