Simţirea rugăciunii este adunarea minţii, concentrarea ei deplină. Prin urmare, expresia adunarea minţii are înţelesul de atenţie, dar şi de evitare a oricărui fel de gânduri şi de imaginaţii, chiar şi atunci când acestea sunt gânduri sau înţelesuri care ţin de rugăciune, întrucât scopul nostru este ca mintea noastră să se înalţe simplă la Dumnezeu. Când cineva se roagă având, chiar şi din voia sa proprie, gânduri, idei, care formează rugăciunea lui către Dumnezeu, se lipseşte de adunarea minţii, de concentrarea deplină a minţii sale în Dumnezeu.
Aici, adunarea minţii este însoţită de evlavie, de o frică lăuntrică înaintea lui Dumnezeu, pentru că am cunoscut măreţia Lui, caracterul Său înfricoşător si preaînalt, şi am înţeles ceea ce săvârşim în acel moment, anume că, oarecum, intrăm în spaţiul Dumnezeirii, ne înălţăm la cer, intrăm acolo unde numai minţile imateriale au dreptul să pătrundă.
Omul care vrea să intre în comuniune cu Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că deja s-a născut din Tatăl şi din Sfântul Duh (cf. 1 In. 3, 9) şi nu e cu putinţă să accepte ca în mădularele lui să se săvârşească păcatul.
Adunarea minţii este însoţită de suspine nearătate. Inima noastră suspină sub povara caracterului ei pământesc şi a trupului. Vorbind despre trup, înţelegem şi sufletul, care este împovărat din cauza căderii sale şi a îndepărtării lui de Dumnezeu. Însă, fie că ne aflăm înaintea oamenilor, fie că suntem singuri, încercăm ca suspinurile noastre să fie ceva lăuntric, şi nu arătat. De asemenea, urmărim ca ele să nu ne creeze tulburare sau o rană sufletească, un zbucium, o oboseală sau depresie, ci să ne producă numai bucuria Duhului.
La adunarea minţii cu suspine nearătate se ajunge prin povăţuirea specială pe care Duhul o dă fiinţei noastre. Suspinele nearătate sunt o strădanie, o durere a duhului de a se „desprinde” de suflet, ca să poată să-şi exercite misiunea sa, să-şi recâştige tendinţa lui către cele de Sus.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul