Din relatările agiografe și din sinaxare aflăm că, ce 40 de mucenici erau soldaţi creştini, aflaţi în slujba împăratului roman Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid şi Domnos erau foarte pricepuţi în studiul Scripturilor. Agricola, guvernatorul Armeniei, aflând că ei sunt creştini i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemniţaţi timp de 8 zile, bătuţi cu pietre şi ademeniţi cu daruri. În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei, unde au stat o noapte. Dar în zorii zilei, au fost scoşi din lac, mai mult morţi decât vii, zdrobindu-li-se fluierele picioarelor, au fost lăsaţi să-şi dea sufletele. Apoi trupurile lor au fost puse unul peste altul pentru a le arde. Însă focul nu le-au vătămat prea mult. De aceea noaptea, în ascuns, creştinii au luat rămăşiţile trupeşti, ca peste ani, părticele din sfintele moaşte a celor 40 de mucenici, să fie răspândite în spaţiul ortodox, pentru cinstire şi închinare. Astfel, în anul 320, la 9/22 martie, cei 40 de ostaşi credincioşi, au primit cununa muceniciei.
Dar mai întâi să spunem că, unul dintre cei 40 de ostaşi, nemaiputând îndura frigul, a primit să aducă jertfă zeilor, și ieșind din apă a intrat într-o baie caldă ce era pe malul lacului și a murit pe loc. În locul celui care ieşise din apă, a intrat un alt ostaş care stătea pe mal de strajă. Şi, chiar dacă s-a aflat ca un lucrător din al unsprezecilea ceas – după cuvântul evangheliei (Mat. 20, 9) – a primit răsplata mucenicească deoapotrivă cu toţi ceilalţi 39.
Poate ne întrebăm: de ce acel ostaş nu a mai suportat frigul, pe când ceilalți 39 au stat în apa înghețată răbdând chinul? Mitropolitul Augustin Kandiotis ne răspunde foarte profund la această întrebare: „Gândul la lumea aceasta la scoc din apă pe acel ostaş nechibzuit. Dacă ar fi avut gândul la Hristos și la Împărăția de Sus, atunci ar fi rămas împreună cu ceilalți. „Rece este apa”, spunea cel care se gândea la cele de jos, iar cei 39 spuneau: Dulce este Raiul”.
Iată cuvinte înţelepte şi mântuitoare pe care trebuie să le avem şi noi în minte atunci când suntem împresuraţi de greutăţi şi necazuri zdrobitoare. Chiar dacă cei din jur sau trupul ne-ar zice: e prea mult chin, e grea încercarea, noi să rostim sau să cugetăm ca mucenicii: e dulce raiul, e plină de strălucire nematerială cununa răsplătirilor dumnezeieşti, e fericită şi veşnică odihna cerească. Şi ca o dovadă convingătoare în această privinţă e însuşi faptul că, în mijlocul nopţii, ca o răsplată cerească pentru credinţa şi toate chinurile răbdate, se coborâse prin minune asupra mucenicilor, 40 de cununi strălucitoare. Deci să înţelegem că, la Dumnezeu nu rămâne nimic fără răsplată. Sfinţii Părinţi ne spun că în bunătatea Sa, Dumnezeu răsplăteşte cu bine până şi un gând bun, cu atât mai mult o faptă măreaţă, şi mai ales chinurile şi pătimirile din dragoste pentru credinţa cea dreaptă şi pentru Hristos. Dar să nu uităm că, Cel de Sus, în virtutea dreptăţii Sale dumnezeieşti, răsplăteşte şi faptele cele necuviincioase şi mai ales lepădarea de credinţă şi de poruncile cele mântuitoare. Şi ca drept dovadă e cazul acelui ostaş care, după cum am amintit deja, se hotărâse să se lepede de credinţă, numai ca să iasă din apă şi să se încălzeazcă în acea baie ce era improvizată pe malul lacului. Dar odată ce a intrat în baie a murit, pierzându-şi atât viaţa pământească, dar şi pe cea cerească.
Ne spune iarăşi Mitropolitul Augustin: „Noi nici nu băgăm de seama de câte ori, chiar și-n fiecare zi, ne lepădăm de Hristos, de dragul trupului și a lumii dezmerdătoare. Căci plăcerile trupești, lauda lumii și dorința de a fi cât mai sus, ne face să intrăm într-un joc murdar, care pe neobservate ne duce spre a ne lepăda de Hristos și de evanghelia Sa. Lumea aceasta îl neagă pe Hristos, prin faptele ei, iar noi trebuie să mergem împotriva curentului, având îndrazneala de a înfrunta nebunia acestei lumi, prin curajul unei vieți împreuna cu Hristos”.
Astăzi, dragi creștini, avem mai mult ca oricând timpuri prielnice spre a crește în cele duhovnicești. Nimeni nu ne împedică şi nu ne chinuie dacă suntm creştini. Profeţiile Sfinţilor Părinţi, cărora Dumnezeu le-a descoperit lucruri tainice şi înfricoşătoare ne spun că, va înceta creştinismul uşor şi comod şi va veni creştinismul sângelui. Dar ca să putem atunci să fim dârji şi curajoşi în mărturisire şi apărarea dreptei credinţe, trebuie acum, pe timp prielnic, să ne întărim puterile sufleteşti prin credinţa lucrătoare de fapte bune.
Un duhovnic din zilele noastre spunea: „Având atâta libertate, e înspăimântător să vezi câţi creştini se leapădă benevol de credinţă şi încalcă poruncile evanghelice conştient. Puţin, sau aproape deloc nu se mai întâlnesc oameni mărturisitori ai adevărului şi ai credinţei. Unde este mărturisirea credinţei noastre? Parcă ne-a pus diavolul lacăt la gură”.
Sfântul Vasilie cel Mare zice în cuvântul său de laudă la pomenirea celor 40 de mucenici: „O, fericite limbi, doar pentru aceste două cuvinte – „Suntem creştini!” – v-aţi dus în rai!”
Având deci în faţa noastră asemenea îndemnuri şi învăţături, dar şi exemple de mărturisire a dreptei credinţe prin cuvinte şi fapte, să ne străduim pe cât ne stă în putere să le urmăm, pentru a ne învrednici să primim şi noi cununa de creştin adevărat.
Prot. Ştefan RÎMBU