Care om, având inima atinsa de otrava și fiind lovit si chinuit de o nesuferita durere înlăuntrul sau, mai ia aminte la rănile ușoare de pe trupul? Căci durerea ascunsa din inima îi acoperă orice alta durere sau mâncărime ivita pe trup. Durerea și chinul nesuferit al inimii îl fac să uite toate rănile de pe trup, el își sfâșie hainele cu propriile sale mâini și cu unghiile își zgârie rănile de pe trup. Uită și de părinți și de prieteni și asupra nimănui din lume nu-și mai aruncă ochii. Nu se mai uită încruntat la cel ce-l ocărăște, își lasă poate, până și averea să-i fie jefuită.
Nu-și mai mănâncă cu plăcere pâinea, căci este plină de amărăciune; fără plăcere își bea vinul, fiind sătul de durere; celor ce-l cheamă la ospăț le răspunde cu mare mânie: „Plecați de aici, căci moartea îmi zdrobește inima”.
Și nu se mai culcă pe patul său de odihnă. Ochii săi s-au prefăcut în izvoare din care revarsă pârău de lacrimi mai degrabă decât ajută la vedere. Ca pe un înger va ferici el pe tot omul, și pe cei ce trăiesc, și pe cei ce au fost, și pe cei ce încă n-au venit pe lume. Nu va mai face deosebire între drept și nedrept, ci pe toți îi va socoti deopotrivă, fie curați, fie necurați. Ci numai el singur este îndepărtat de toata făptura care se află sub cer și zace pe gunoiul nenumăratelor sale păcate, înfășurat de întunericul neștiinței și al durerii care nu mai are sfârșit.
Așa trebuie să fie și creștinul care, păcătuind înaintea lui Dumnezeu, a luat în inima frica de judecată și simțirea înstrăinării sale de Cerescul Tată, îi este ca o otravă. Căci frica de Dumnezeu și simțirea dreptei judecăți, îi mistuie carnea și-i zdrobesc oasele adevăratului creștin, așa cum piatra teascului strânge.
Dar fericit este cel ce, auzind aceste cuvinte, le primește cu credință și le împlinește, ca pe niște bunătăți mari și mai presus de minte, de cuvânt și de înțelegere și fericește săraca mea mâna care a scris aceste cuvinte și slăvește pe Domnul cel milostiv și bogat în mila, Care prin gura mea cea necurata și întinată le-a încredințat scrisului, spre pilda de întoarcere și pocăință, ca pe o cale nerătăcita și prea adevărată, celor ce voiesc din tot sufletul să se mântuiască și se cade să moștenească împărăția Cerească.
Sfântul Simion Noul Teolog