Pericopa evanghelică din duminica a zecea după Cincizecime, ne prezintă vindecarea unui tânăr lunatic, care s-a petrecut după ce a coborât Hristos de pe Tabor la mulțimile agitate care Îl aștepta la poalele muntelui. La puțin timp după aceea, un bărbat căzu la picioarele lui Hristos, implorându-L: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Matei 17, 15). Nefericitul tată descrie toate suferințele pe care le are de îndurat fiul său. După ce îl ascultă, Iisus exclamă: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine” (Matei 17, 17). Apoi, El alungă demonul și îi redă tatălui fiul sănătos.
După încheierea acestui episod, apostolii Îl întreabă pe Iisus: „De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 19-20)
Când Hristos le atrage ucenicilor atenția că acest neam de demoni nu iese „decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21), nu ne îndeamnă să credem că e suficient să postim și să ne rugăm pentru a putea alunga demonii! Rugăciunea și postul, în sensul lor cel mai profund, semnifică renunțarea absolută la sine, statornicirea sufletului nostru într-o atitudine smerită și plină de credință, în așteptarea milei lui Dumnezeu, tăierea propriei voințe în fața voinței divine, abandonarea în mâinile Tatălui ceresc. Dumnezeu-Lumina lumii a făcut posibilă vindecarea copilului lunatic și poate îndepărta din om orice duh al întunericului, însă tocmai această lumină, ca dar al efortului ascetic, n-o aveau apostolii, de aceea nu au putut vindeca pe tânăr de duhul cel întunecat. Ei nu au putut învinge răul pentru că încă nu urcaseră muntele nevoinţelor ascetice, pentru ca apoi să primească putere asupra duhurilor necurate de la Dumnezeu Cel descoperit în inima lor. Poalele muntelui sunt simbolul necredinţei şi al neputinţei ce duc la desfigurarea fiinţei umane până la tenebrele cele mai adânci ale îndepărtării de Dumnezeu, până la demonism, până la opusul îndumnezeirii.
„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20). Aici accentul nu cade pe fenomenul fizic ieșit din comun, pe care l-ar reprezenta deplasarea unui întreg munte, ci mai curând pe posibilitățile infinite deschise înaintea celui care are o credință autentică.
Este evident că a avea credință, înseamnă să crezi în realități nevăzute, căci cele văzute fac obiectul cunoașterii, nu al credinței. Să ne amintim cuvântul Sfântului Pavel care zice: „de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2). Credință și dragoste, dragoste și credință – iată o relație în care una este indispensabilă celeilalte. Aceasta înseamnă să ai credință: mai întâi să crezi că Iisus este Mesia, Mântuitorul, Jertfa necesară mântuirii noastre, apoi să crezi în cuvântul Său și să îl pui în practică. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (I Ioan 5, 4), ceea ce înseamnă că o astfel de persoană ia parte la biruința lui Hristos asupra lumii, care reprezintă victoria binelui asupra răului, a dăruirii de sine asupra egoismului, a iubirii asupra urii.
De aceea să ne rugăm Domnului să avem o credință luminată, vie și rodnică în fapte bune și mântuitoare.
Sursa: Doxologia
Arhiepiscopul Ioachim