Dacă autoexaminarea noastră nu dă roade duhovnicești, este pentru că ea a avut loc doar în linii mari și formal. De aceea să nu zăbovim mult asupra detaliilor mici și lucrurilor neînsemnate, ci să păşim în profunzime, pe drumul păcatului, să pătrundem în adâncimile inimii înghiţite de păcat. Căci dincolo de fapte, cuvinte, gânduri, pofte, dorinţe şi sentimente, vom găsi o constantă înclinaţie păcătoasă a inimii, care dă contur trăsăturilor noastre caracteristice.
Unele fapte le săvârşim rău din neştiinţă, iar altele pur şi simplu ţâşnesc din inimă cu aşa putere, că nu avem stăpânirea de sine să ne înfrânăm. Există însă şi alt soi de fapte, pe care le facem fără întrerupere şi care au căpătat putere de lege asupra noastră. Ispitindu-ne și cercetându-ne astfel pe noi înşine, va fi mai lesne să aflăm care sunt faptele ascunse in inimă şi care aţâţă şi nasc o permanentă poftă spre păcat, poftă care răsare din ele. Tocmai acestea sunt înclinaţiile păcătoase şi cunoscându-le pe ele vom scoate la iveală firea inimii noastre, precum şi numărul lor şi felul în care se sprijină unele pe altele.
După ce am procedat astfel, patima de căpetenie nu mai are unde să se ascundă. Ştim că maica tuturor relelor este iubirea de sine, ale cărei vlăstare blestemate sunt iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui („iubirea de plăceri”) şi slava deşartă, care la rândul lor odrăslesc toate celelalte patimi fără de număr, din care opt sunt de moarte.
Oricine păcătuieşte este stăpânit de toate patimile, pentru că tot cel ce păcătuieşte îşi rânduieşte viaţa cu iubirea de sine, începătură şi rădăcină a toate patimile şi pornirile păcătoase. Nu toate patimile se vădesc pe sine în aceeaşi măsură. Cineva poate fi stăpânit de mândrie, unul de iubirea de plăceri, altul de iubirea de arginţi. Cel stăpânit de duhul slavei deşarte nu este străin de plăcerile trupeşti, dar nu e neapărat să le aibă. Cel iubitor de arginţi se poate înălţa pe sine, dar nu e nefiresc ca el să se mai „smerească” uneori, pentru a obţine cât mai mult profit. Şi iubitorul de plăceri este alipit cu duhul materiei, dar va renunţa uşor la averile sale pentru a-şi satisface poftele şi a-şi procura plăcerea.
În felul acesta fiecare avem câte o patimă de căpetenie şi toate celelalte patimi stau oarecum în umbră, ocârmuite de aceasta, neîndrăznind să primejduiască cumva împlinirea ei. Toate înclinaţiile şi pornirile păcătoase pe care le va afla cineva în inima sa sunt hrănite şi rânduite să acţioneze de o singură patimă, maică şi izvor a toate relele: iubirea de sine. Ajungând la conştiinţa că suntem stăpâniţi de ea, vom duce la bun sfârşit mărturisirea păcătoşeniei noastre. În fine, vei reuşi să cunoşti care este rădăcina a tot păcatul şi să deosebeşti „tulpinile” – înclinaţiile păcătoase – şi roadele – nenumăratele fapte rele, înfăţişându-ţi astfel toată istoria păcătoşeniei tale pe care o vei zugrăvi ca pe un tablou.
Sfântul Teofan Zăvorâtul,
Calea spre mântuire