Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei, ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta, nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte şi cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului.
Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc, câteodată, sentimente de mulţumire sufletească; altădată, împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală; dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti.
Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie sau să traduc în realitate ceva din ideile mele, să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta, sufletul meu nu se trage către Dumnezeu aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea. Şi aşa mai departe.
Cuviosul Sofronie Saharov
Despre rugăciune