Pocăinţa şi Sfânta Taină a Mărturisirii vindecă rănile sufleteşti. Inspirată de Mângâietorul şi însoţită de suspine şi neîncetate păreri de rău, pocăinţa mistuie patimile. Astfel, pe deplin vindecat, omul „dobândeşte neprihănirea”, precum ne încredinţează Cuviosul Nichita Stithatul: „Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputinţă să dobândesc de acum înainte curăţia fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea şi nebunia trupului, în multe chipuri”.
Fecioria se poate redobândi prin lacrimile pocăinţei, care reprezintă un al doilea Botez: „Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greaua pătimire, şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor şi se săvârşeşte renaşterea de sus prin venirea Mângâietorului; şi sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei”.
Naşterea din nou a omului nu se poate săvârşi fără ascultarea de medicul duhovnicesc, care ne tămăduieşte în Hristos Domnul: „A nu asculta de părintele duhovnicesc, după pilda Fiului Care S-a făcut ascultător Tatălui până la moarte şi cruce, înseamnă a nu te naşte de sus”. Această renaştere „vine din ascultarea de părinţii duhovniceşti”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos
Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți
Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2002