- Episcopia Ungheni - https://episcopia-ungheni.md -

Povestire uimitoare despre o Sfântă Cuvioasă Pusnică

Povestit-a un bătrân că era o fecioară bătrână, foarte sporită în frica lui Dumnezeu, care întrebată fiind de acela despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând aşa: „Eu, minunatule om, copilă încă fiind, aveam un tată blând şi liniştit din fire, dar bolnav şi neputincios cu trupul, încât cea mai multă vreme a vieţii lui o petrecea zăcând pe pat; şi, aşa trăia retras, încât rar, când şi când se întâlnea cu cineva. Şi, când se întâmpla de era sănătos, cu munca câmpului îndeletnicindu-se, îşi petrecea acolo viaţa, iar roadele le aducea acasă. şi atât de mult tăcea, încât se părea, celor ce nu-l ştiau, că era mut. Aveam încă şi mamă, cu totul deosebită de tatăl meu. Că ea iscodea şi cele de dincolo de satul nostru şi atât era de limbută faţă de toţi, încât niciodată nu o vedeai cât de puţin tăcând, uneori certându-se cu alţii, alteori cuvinte necuviincioase şi fără de rânduială grăind. Încă şi beţie de vin, cu bărbaţii desfrânaţi petrecea şi, ca o desfrânată, era mult cheltuitoare şi rău cărmuia cele din casă. Şi, aşa vieţuind, nu i s-a întâmplat ei, vreodată boala trupească, nici n-a simţit vreo durere, cât de mică, ci în toată viaţa ei era sănătoasă cu trupul şi întreagă. Deci, topindu-se tatăl meu de îndelungate boli, s-a întamplat de a murit şi îndată s-a pornit împreună tot văzduhul şi s-au făcut tunete şi fulgere dese şi ploaie atât de multă şi aşa de necurmată se pogoră de sus, încât nici măcar puţin să ieşim din casă, nu puteam, vreme de trei zile, întru care şi tatăl sta neîngropat în casă. Iar oamenii satului, acestea văzând, grăiau: „Vai, ce răutate era împreună cu noi şi nu ştiam. Acesta, cu adevărat, vrajmaş al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l lasă nici să fie îngropat.” Însă noi, ca să nu se strice trupul înlăuntru şi casa să ne-o facă de nelocuit, scoţându-l afară, măcar că ploaia era foarte mare, l-am îngropat cum am putut. Deci, mama, luând mai multă libertate, şi mai fără de ruşine s-a dat la desfrânare, făcând casa ei casă de desfrâu, cheltuia averea în desfătări fără sfârşit, încât ne lipseau mai de toate. Şi, abia după multă vreme, sosindu-i şi ei moartea, aşa îngropare a avut, încât şi văzduhul se părea că ajuta la îngroparea ei. După moartea mamei mele, fiind eu acum trecută de vârsta copilariei şi poftele trupului sculându-se asupra-mi şi tulburându-mă, într-o seară mi-a venit o socoteală: „Oare, care viaţă voi urma?” Şi ziceam întru sine: „Oare viaţa tatălui meu să aleg şi întru blândeţe şi cinste şi păzire să vieţuiesc? Dar acela, aşa petrecând, nici un bine nu a dobândit, ci totdeauna de boli şi de necazuri, care îl topeau, a avut parte şi aşa s-a dus de aicea şi nici a se îngropa ca ceilalţi oameni n-avuse parte. Deci, de ar fi plăcut lui Dumnezeu această petrecere, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viaţa maicii care era? Au nu pururea petrecea în desfrânări şi desfătări păcătoase? Şi s-a dus din viaţa aceasta întru sănătate şi fără de nici o pătimire. Aşa trebuie, dar, şi eu să vieţuiesc. Că mai bine este a crede ochilor mei, decât cuvintelor altora.” Deci, după ce am socotit eu, ticăloasa, să urmez calea maicii mele, a sosit noaptea şi, adormind eu, a venit asupra mea un bărbat voinic la trup şi înfricoşător la vedere şi, căutând la mine încruntat şi cu mânie, ma întreba cu glas aspru, zicând: „Spune-mi mie care sunt gândurile inimii tale?” Iar eu, cu totul înspăimântată de frică fiind, nici nu îndrăzneam a căuta la dânsul. Iar acela, iarăşi, cu glas înfricoşător grăia: „Vesteşte-mi mie, care sunt socotelile tale.” Şi, văzându-mă că, de frică, eram cu totul cuprinsă şi aproape ieşită din minţi, îmi aducea el aminte de toate câte cugetam eu în sinea mea. Şi eu, puţin venindu-mi în fire, nu puteam să le tăgăduiesc, ci spre rugăminte m-am întors şi mă rugam să mă învrednicească de iertăciune. Iar el, luându-mă de mână, a zis: „Vino să vezi şi pe tatăl tău şi pe mama ta şi, după ceea, oricare viaţă vei voi, alege-ţi ţie.” Deci, scotându-mă, m-a dus într-un loc șes, cu livadă, întru care erau pomi de multe feluri ce biruiesc povestirea cu frumusețea, încărcați cu tot felul de roade. Acolo, umblând eu, împreună cu el, m-a întalnit tatăl meu și, cuprinzândumă, mă săruta, fiica dorită numindu-mă. Și eu, îmbrățișându-l pe el, îl rugam să petrec împreună cu dânsul. Iar el a zis: «Acum nu este cu putință să se facă aceasta. Dar, de vei urma căile mele, nu după multă vreme, vei veni aicea.» Și, încă mai rugându-mă eu să rămân împreună cu el, m-a tras îngerul de mână, zicând: «Vino, să vezi și pe mama ta, ca să cunoști din lucruri văzute, la care viața este de folos să te placi. Deci, ducându-mă la o casă foarte întunecoasă, plină de groază și de tulburare, îmi arată un cuptor, arzând cu foc cu mari vălvătăi, și a orecări insistând  lângă cuptor. Iar eu, căutând în cuptor, am văzut într-însul pe mama mea, afundată în foc până la gât, și mulțime nenumărată de viermi mâncând-o din toate părțile, iar ea scrâșnea și clănțănea cu dinții de usturime. Și, văzându-mă ea pe mine, cu plâns mă chemă, zicând: «Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fară de sfârșit! Vai mie, ticăloasa, ca pentru puțină dezmierdare, ce fel de osândă mi-am pricinuit mie! Vai mie, ticăloasa, ca în locul desfătărilor celor vremelnice, în ce statornică osândă mă chinuiesc! Ci miluiește-mă, fiica mea, pe mine, maica ta, care așa mă ard și mă topesc! Adu-ți aminte de hrana care ai primit-o de la mine și mă miluiește și-mi dă mîina și mă scoate de aici.» Iar eu, înfricosându-mă de înșii aceia cumpliți ce stăteau aproape și neândrăznind a mă apropia, ea iarăși striga, cu lacrimi: «Fiica mea, ajută-mi mie și nu trece cu vederea tânguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuiește în gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit.» Iar eu, milostivindu-mă cu sufletul către dânsa, am întins mîina să o trag. Și focul, atingându-se puțin de mîina mea, mare usturime am simțit și am început a mă văieta și a suspina cu plâns. Iar cei ce erau în casă, deșteptându-se de vaietele mele și sculându-se și aprinzând lumina, alergau la mine și mă întrebau care este pricina vaietelor. Și, venindu-mi întru sine, le-am povestit lor cele ce am văzut. De aceea, am urmat viața tatălui meu și mă rog ca împreună cu el să fiu, încredințată fiind din lucrurile însăși, cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste și slavă sunt gătite, celor ce aleg a viețui cu dreptate și întru dreapta credință și iarăși ce fel de osândă primesc cei ce își cheltuiesc viața lor în pofte și dezmierdări.     Pentru aceasta, fraților, să ne oprim de la păcate și să ne îndreptăm aici ca să scăpăm de acele chinuri amare și să primim de la Dumnezeu viața și petrecerea cea fericită a drepților, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci! Amin.

 Proloagele luna decembrie