Pentru cei fără Dumnezeu, orice moment greu pare un fel de iad, însă pentru cei ce au credinţă în Dumnezeu au o nădejde de scăpare, ştiind că El, Tatăl cel Ceresc, nu-şi va lăsa copii în greutăţi peste măsură. Un astfel de om, fără credinţă şi fără Dumnezeu, chiar dacă se află în societatea cea mai veselă, şi dacă-i în familie, şi dacă oriunde e, se simte singur şi înspăimântat.
Dar un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl Ceresc și unde se poate ruga mai liniştit, unde poate să-şi desfăşoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această linişte, îl tulbură gălăgia. De aceea toţi sfinţii au iubit singurătatea şi pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl „contactau” pe Dumnezeu, ca să zic aşa mai lumește.
Toţi cei din singurătate, toţi călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea, inclusiv pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteţi înspăimântaţi, care vă simţiţi copleşiţi de greutăţi şi totul vi se pare un iad.
Pentru un om care are convingerea şi credinţa şi certitudinea existenţei spirituale de care ne vorbeşte Hristos şi Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceştia, tinerii aceştia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulţi îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere şi această nefericită viaţă de însingurare.
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Convorbiri în amurg