Cum poate cineva să-şi dea seama ce nevoinţe trebuie să facă, potrivit cu vârsta, sănătatea, condiţiile de viaţă pe care le are?
Cred că părintele duhovnic e cel mai în măsură să urmărească şi să răspundă fiecăruia la ceea ce trebuie să facă, la atitudinea, la hotărârile pe care trebuie să le ia creştinul care caută să afle măsura propriei sale vieţi creştine. Nu cred că este o regulă generală. Regula generală este echilibrul măsurat după starea duhovnicească a fiecăruia, dar această regulă o dă părintele duhovnic.
Nevoinţa unui creştin minoritar, a unui ortodox care trăieşte bunăoară în Occident, se deosebeşte de nevoinţa unui creştin ortodox care este majoritar în țara lui?
Se deosebeşte puţin, pentru că cel care nu este în ţara lui, cel care nu are un anturaj creştinesc, care nu are colegi de serviciu creştini ortodocşi, care nu ştiu, n-au auzit niciodată de post, care n-au auzit de această nevoinţă care este specifică creştinului, nu vor putea înţelege. Şi creştinul va trebui să explice tot timpul de ce face cutare sau cutare gest şi aceasta s-ar putea să-l obosească până la urmă. în contextul unei societăţi mai mult sau mai puţin ortodoxe, bineînţeles că asceza se va face mult mai uşor, pentru că toată lumea, sau aproape toţi o cunosc, chiar dacă nu o fac, şi se îndeamnă reciproc. Ceea ce nu se întâmplă în societatea occidentală unde trăiesc ortodocşi.
Cel care a ajuns să se nevoiască mult poate să cadă în mândrie. Cum se poate feri unul ca acesta de mândrie?
Se poate feri de mândrie prin spovedanie şi mai ales prin spovedania deasă, să-şi spună stările prin care trece. Şi spunându-şi aceste stări, va putea să se ferească şi de mândrie. Pentru că mândria vine, dar este denunţată. Fiind denunţată fără încetare, putem ieşi cu timpul din această stare nefirească a mândriei. Ea vine, trebuie suportată, trebuie primită, dar trebuie şi denunţată în spovedanie.
Este necesară nevoinţa ca pregătire pentru Sfânta împărtăşanie? Ce nevoinţe ar fi mai potrivite în acest sens?
Cred că prima şi cea mai grea nevoinţă pentru Sfânta împărtăşanie este dorinţa de a te împărtăşi, de a o ţine întotdeauna trează. Aceasta e condiţia primordială. Toate celelalte: postul, rugăciunea, canoanele care se fac înainte de împărtăşanie, bineînţeles că sunt binevenite şi trebuie făcute după măsura fiecăruia, dar primul lucru este setea de a-L primi pe Hristos. Şi ce nevoinţe sunt potrivite în acest sens, pentru a stârni dorinţa? Este din nou spovedania, este conştientizarea permanentă a faptului că Hristos este singurul Care ne poate hrăni şi ne poate ajuta, ne hrăneşte şi trupeşte, şi sufleteşte. Nevoinţa cea mai potrivită este, bineînţeles, postul trupesc, dar, spuneam la început, şi m-aţi întrebat chiar dumneavoastră, lupta cu gândurile, disciplina gândurilor, căutarea permanentă de a rămâne în voia lui Dumnezeu. Nu cred că există nevoinţă mai mare şi mai serioasă decât de a rămâne în voia lui Dumnezeu, de a căuta permanent comuniunea cu El, de a căuta permanent harul lui Dumnezeu. Şi, revin, astfel creşte dorinţa de a te împărtăşi.
Mitropolitul Iosif Pop
Sfaturi duhovnicești