Privind cu atenţie viaţa noastră, în mulţimea ei de oameni, de credinţe şi de obiceiuri, avem de văzut şi de auzit o imensitate de gânduri, de năzuinţe, de strădanii, de bucurii şi de dureri, care agită şi tulbură omenirea, aducând în sânul ei nemulţumiri şi neînţelegeri. Cu asemenea întâmplări, neamul omenesc s-a învăţat: le suferă, le critică, le deplânge. Aceasta nu-l împacă cu răul şi nu-i face mai uşoară durerea, dar sileşte omenirea să se gândească la îndreptarea relelor, la tămăduirea, la împuţinarea, uşurarea şi la înlăturarea lor.
Mulţi oameni suferă de răul pe care îl fac singuri, mulţi suferă de răul pe care li-l fac alţii. Între aceştia sunt unii care, deşi nu fac rău nimănui, deşi sunt binevoitori, drepţi şi paşnici, au de suferit necazul răutăţii altora.
Fără a cunoaşte pe toţi oamenii şi toate suferinţele şi nedreptăţile omeneşti, suferă din vina lor, din neglijenţă, din lipsă de atenţie şi chiar din cauze care nu se pot prevedea sau cunoaşte dinainte, cum sunt molipsirile de unele boli, necunoaşterea unor stări şi cauze care fac rău.
Sunt şi cazuri datorate întâmplării, unor accidente care nu puteau fi evitate, lipsei unor mijloace sau putinţa de apărare, cutremurele mari, izbucnirile vulcanilor, acolo unde se produc inundaţiile mari, cum au fost şi cele din ţara noastră, ciocniri şi alte accidente de trenuri, prăbuşiri de avioane, scufundări de vapoare, diferite explozii.
Cazurile se înmulţesc, pericolele cresc, suferinţele omeneşti sporesc. Să ne gândim însă la cele omeneşti, cazuri şi cauze de care suferă mai ales unii oameni buni. Nedumerirea lor şi a noastră provine de acolo că sunt oameni nevinovaţi cei ce suferă.
Obişnuiţi să ne plângem de grijile şi de suferinţele noastre, de câte necazuri şi dureri avem, obişnuiţi să lăsăm în grija lui Dumnezeu starea noastră, necazurile şi cauzele şi uşurarea lor, ne întrebăm: „De ce şi drepţii sunt încercaţi cu suferinţe?”
Drepţi încercaţi cu suferinţe au fost mulţi în Biserica creştină, încă de la începutul ei. Au fost asemenea drepţi încercaţi cu suferinţe în aşteptarea izbăvirii lor celei mari şi definitive şi fericite, Sfinţii Apostoli şi toţi ucenicii Domnului care au avut a suferi dintru început. Au fost toţi ucenicii care le-au urmat în credinţă, cu răbdare şi jertfelnicie.
Au fost cetele şi şirurile de mucenici ai Bisericii din toate timpurile, şi mai ales pe vremea prigoanei asupra Bisericii lui Hristos, unii drepţi ai Vechiului Testament, prooroci şi alţii, care au suferit pentru credinţa lor.
Şi a fost acel mare, vrednic şi pilduitor chip de credincios dăruit şi devotat lui Dumnezeu şi credinţei, dreptul Iov, încercat în credinţa sa, cum n-a fost altul, tare în răbdare şi fără seamăn.
Pe cei drepţi, încercările suferinţei îi întăresc sufleteşte. Cei drepţi au puterea şi mângâierea virtuţilor lor. Încercarea cu suferinţe măreşte tăria sufletească. Ea face din credinţă o putere mai mare. Ea înarmează pe creştin în lupta lui cu greutăţile, cu ispitele, cu primejdiile vieţii. Încercarea cu suferinţe este un examen al omului credincios, o probă de tărie, de întărire.
Prof. Teodor M. Popescu