Atunci când vorbim despre multiplele aspecte ale Spovedaniei, iertarea capătă un loc foarte important. Mai mulţi oameni au observat în decursul vieţii faptul că atunci când vin să se spovedească nu simt străpungere, frângere a inimii, groază ca au săvârşit păcatul, pe care le-au trăit, uneori, cu câteva zile sau săptămâni înainte, atunci când deodată au devenit conştienţi de răul din vieţile lor. În acel moment, ei au simţit durere mistuitoare, groaza păcatului. Şi atunci când trec zile, săptămâni sau luni, după împrejurări, şi stau unul lângă altul cu preotul înaintea icoanei lui Hristos, ei îşi amintesc, dar nu retrăiesc ce s-a petrecut. Şi cred că este important să înţelegem ce a spus Alexander Elchaninov în jurnalul său, că procesul de pocăinţă, procesul de reconsiderare a propriei persoane şi de străpungere din inimă frântă, de a-I cere lui Dumnezeu iertare, de a depune eforturi sincere şi concrete pentru reconciliere ar trebui să fie real şi nu doar în cuvinte. Dar aceasta începe atunci când, într-o zi, am primit iertare, şi am ajuns la următoarea noastră Spovedanie, săptămâni sau luni mai târziu.
De fiecare dată când devenim conştienţi de păcatul sau răul din vieţile noastre, simţim durerea, şi groaza, şi repulsia, ne putem întoarce la Dumnezeu cu un plâns sincer, cu o inimă fierbinte, dar ceea ce nu putem face pentru noi este să ne iertăm. Nu este cu putinţă ca un om să spună: „De acum înainte nu o să-L mai supăr pe Dumnezeu sau pe aproapele meu”. Este suficient să-i spună celui pe care l-a jignit: „Spune-mi, cât timp mai ai de gând să stai supărat? Eu am uitat încă de atunci”. Ar fi mult prea lipsit de sensibilitate şi imposibil. Prin urmare, momentul iertării este unul esenţial. Şi dacă venim la Spovedanie şi îi înfăţişăm lui Dumnezeu acele lucruri pe care le-am perceput într-o modalitate usturătoare, înfricoşătoare, dar pe care nu putem să ni le imaginăm acum ca unele pe care le-am recunoscut cu sinceritate ca fiind rele, pe care le-am respins într-un act de voinţă şi de determinare, venim Ia El şi-l spunem: „Poţi să ierţi? Poţi să mă absolvi de păcat, adică poţi să dezlegi legăturile care mă ţin?”.
Şi este important să înţelegem ce înseamnă dumnezeiasca iertare. Dumnezeiasca iertare este, am putea spune, o declaraţie din partea lui Dumnezeu că ne primeşte, că primeşte respingerea de către noi a păcatului, lepădarea noastră de păcat, şi că ne primeşte aşa cum suntem, nu în pofida a vreunui lucru sau urmărind un anumit scop. El spune: „Da, acum că ai venit şi ai spus că vrei să fii prietenul Meu, oricât de fragil vei fi, oricât de înclinat către păcat vei rămâne”. Pot să-mi zugrăvesc în două feluri această primire. Poate fi zugravită ca imaginea Bunului Păstor Care-Şi căuta oaia pierdută, Care poartă în braţele Sale sau pe umerii Săi oaia pierdută şi o aduce înapoi in turma.
Dar mai poate, de asemenea, însemna că Hristos ne poartă ca şi cum Şi-ar purta crucea şi ne poartă ca şi cruce, crucea fiind cauza răstignirii şi morţii Sale. Iar atunci când ne rugăm pentru iertare, dezlegare, reconciliere, cred că ar trebui să ne amintim ce a spus Sfântul Serafim unuia dintre cei care veniseră la el să-i ceară sfatul: „Dacă te rogi la Dumnezeu cu osârdie să facă ceva pentru tine, El o va face, dar aminteşte-ţi cu ce preţ a dobândit El dreptul şi puterea de a o face, iar preţul este moartea Sa și coborârea Sa la iad ”. Dintr-un anumit punct de vedere, preţul este şi întruparea Lui. Prin urmare, atunci când ne rugăm pentru iertare, pentru împăcare, pentru a fi reprimiţi în Trupul cel tainic al lui Hristos, trebuie să ne amintim preţul şi să nu-l primim cu gândul că, odată ce ne-am spovedit, avem dreptul să facem aceasta.
Mitropolitul Antonie de Suroj
