Preacuvioase Părinte Stareț, ce v-a îndemnat să veniți la mănăstire?
Dragostea lui Dumnezeu, care a fost copleșitoare și pe care am considerat că pot s-o desăvârșesc numai în mănăstire.
Înainte de a veni la mănăstire, nu prea mă duceam la biserică, n-aveam, așa, o viață religioasă. Nu eram apropiat de biserică, dar aveam conștiința existenței lui Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu a fost mai puternică decât orice altă dragoste. Se spune că iubirea este aceeași. Nu este așa. Iubirea diferă. Și ca scară, și ca formă. Sunt mai multe forme de a iubi. Un om iubește un câine și vedem atâția oameni în lume plimbându-și câinii. Ei, într-un fel iubești un câine, într-un fel iubești un copil.
Dragostea pentru Dumnezeu este supremă. Nu există dragoste a omului mai mare pe acest pământ, decât cea îndreptată către Dumnezeu. Dar omul, îndepărtându-se de Dumnezeu, iubirea lui s-a pervertit, nu mai este luminată de harul lui Dumnezeu. Și se sinucide că l-a lăsat femeia/bărbatul, că i-a murit copilul – pentru că dragostea pentru „ceva” este supremă, iar acel „ceva” este muritor sau material. Unul are o mașină și i se strică. Și se îmbolnăvește de supărare.
Sunt oameni în lume care au o dragoste de Dumnezeu mai mare decât a unui monah, dar încercările monahului sunt altele decât ale celui din lume. Deci există posibilitatea ca un om care Îl iubește pe Dumnezeu în lume să fie pe aceași treaptă cu un monah care Îl iubește mai puțin pe Dumnezeu, dar este mai încercat în viața de mănăstire.
Aici judecata este numai a lui Dumnezeu și judecata Lui este dreaptă. Nu știm noi cum judecă Dumnezeu un monah și cum judecă un mirean, felul în care se raportează Dumnezeu la un monah, felul în care se raportează la un mirean. Monahul știe ce are de făcut. Dacă nu face fiindcă nu vrea, este una. Dacă nu face pentru că nu poate, că sunt ispite, este alta.
Protosinghel Vasile Rubin
Mănăstirea Horația