Dacă ne-am întreba care este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, am putea răspunde cu toată certitudinea: viaţa. Şi aceasta, nu numai pentru că acum ne putem bucura de frumuseţile acestei lumi, ne putem îndeplini dorinţele, dar mai ales pentru că după această existenţă, ne aşteaptă viaţa veşnică.
Viaţa este o taină dumnezeiască. În sufletul omului, Dumnezeu a pus această lege a iubirii între bărbat şi femeie, această dorinţă de unire, de contopire care se împlineşte prin căsătorie, iar scopul ei este naşterea de copii. Aceasta este şi prima poruncă ce a dat-o Dumnezeu oamenilor: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi.” (Fac. 1, 28). Dumnezeu l-a înălţat pe om la cinstea de a fi împreună lucrător cu El la zămislirea vieţii. Omul aduce trupul muritor, iar Dumnezeu pune în el scânteia divină, sufletul.
Ne întristăm când auzim de războaie, de crime sau accidente, dar nu ne gândim că, de-a lungul timpului, avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele şi bolile la un loc. În faţa lui Dumnezeu, avortul este cea mai urâtă crimă, ca însuşi mama să-şi ucidă copilul, lucru ce nu se întâmplă niciodată în lumea animalelor.
Întreruperea sarcinii, indiferent de modul cum este practicată, era considerată dintotdeauna o crimă cutremurătoare; de aceea şi în Jurământul lui Hipocrate (+375 I.H.) care este acceptat până azi drept jurământ medical, medicul, slujitorul vieţii se angajează în faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor: „… nu voi da femeii substanţe avortive…”. De ce e crimă avortul? Deoarece fătul este o fiinţă omenească chiar în momentul concepţiei sale. Prin urmare, la orice termen s-ar produce întreruperea sarcinii, avem de-a face cu întreruperea unei vieţi, chiar dacă aceasta se află în stadiul ei de început.
Avortul este unul dintre păcatele mari care aduc mânia lui Dumnezeu peste noi toţi, iar femeia care moare în timpul avortului este ca şi cum s-ar omora singură. Păcatul uciderii de prunci îndepărtează femeia de Sfânta Împărtăşanie, iar pe cele care au săvârşit mai multe avorturi, chiar până la moarte. Dar, Harul şi Mila lui Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu, a rânduit pentru ucigaşii de prunci, canonisiri şi leacuri sufleteşti pentru mântuirea lor din prăpastia pierzării în care s-au prăbuşit, începând cu mărturisirea în faţa duhovnicului şi împlinirea canonului dat.
Pentru că s-a întinat pământul cu sângele copiilor ne-nascuti, nu poate fi curăţit decât prin lacrimi de păreri de rău, rugăciune şi post. Pocăinţa de fiecare zi, prin rugăciune şi „roadele vrednice de pocăinţă”, adică, naşterea de alţi copii, creşterea de copii orfani, milostenie faţă de văduve, orfani şi săraci, sfătuirea altor femei să nu facă avort; – şi alte fapte ale milei sufleteşti – au putere purificatoare şi răscumpărătoare.
Dacă nu vom părăsi acest păcat, ţară va merge tot mai rău, familiile se vor destrăma, pierzându-şi scopul dat de Dumnezeu, iar duşmanii şi străinii, uşor ne vor putea robi. Ţara noastră a fost umilită mai mulţi ani sub stăpânire străină şi poporul a avut o viaţă foarte grea, dar familiile credincioase aveau câte 6-10 copii, chiar dacă-i creşteau cu multă osteneală.
O tristă statistică arată că ţara noastră se situează în fruntea ţărilor cu cel mai mare procent de avorturi. De aceea, Dumnezeu ne trimite atâtea necazuri şi suferinţe ca pedeapsă şi canon pentru acest genocid fără egal în istoria neamului. Copii constituie singura alternativă în perpetuarea speciei umane, a unei naţiuni, şi a fiecăruia dintre noi, şi cel mai important stimulent în progresul omenirii. Odinioară, copii erau cea mai mare fericire a unei familii, azi însă se caută numai plăcerile şi comodităţile. Familiile numeroase au dat ţării oameni de mare valoare – medici, savanţi, scriitori, compozitori şi chiar genii – dacă ne gândim numai la Iorga şi Eminescu, dar și alții ca ei.
Lăsaţi copii să se nască, nu-i omorâţi prin pază, nici prin medicamente şi mai ales prin avort. Când s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul, rudele şi vecinii, văzând minunile ce-au însoţit acea naştere, se întrebau: „Ce va fi, oare, copilul acesta?” (Luca 1, 66). O astfel de întrebare se vă puneţi şi voi mamelor, înainte de a face un avort. „Oare ce-ar putea fi copilul acesta? Poate un descoperitor de taine din Univers, sau un erou al neamului! Sau toiagul bătrâneţilor noastre!” Şi mai ales, nu uitaţi că „fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodul pântecelui. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii…” (Ps. 126, 3, 5).
Părinţii, prin naşterea şi creşterea copiilor aduc lui Dumnezeu jertfă bine plăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este o cale ce vă duce la mântuire. „Femeia se va mântui prin naşterea de copii (I Tim. 2, 15) – spune Sfântul Apostol Pavel.
Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii, îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ. Lăsaţi plăcerile trecătoare, răbdaţi necazurile acestei vieţi, luptaţi cu bărbăţie pentru înmulţirea neamului nostru. Dumnezeu ne-a făcut în acest scop ca să umplem pământul şi să-l stăpânim.
Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti, pentru ca să nu auzim în vremea judecăţii: „Depărtaţi-vă de la Mine cei ce aţi lucrat fărădelegea!” (Matei, 7, 23). Rugaţi-vă neîncetat Bunului Dumnezeu să vă ierte acest mare păcat şi cereţi ajutorul Maicii Domnului, că este o caldă rugătoare pentru mântuirea celor păcătoşi, ca să fiţi izbăvite de chinul cel veşnic.
Arhimandrit Serafim Man