Atunci când ne străduim să ne depăşim „eul” superficial, descoperim în noi o trăsătură a chipului dumnezeiesc. Dar după aceasta descoperim în noi şi lucrurile care se află în contradicţie cu frumusețea chipului dumnezeiesc, care trebuie înlăturate din inima și viața noastră, fiindcă ele sluţesc chipul lui Dumnezeu.
Efortul devine însă atunci concret, efortul devine pasionant şi dătător de inspiraţie, fiindcă nu alergăm după nu ştiu ce desăvârşire închipuită. Aceasta e o desăvârşire pe care am văzut-o cu ochii noştri, care există deja şi pe care ne străduim să o ocrotim şi s-o lăsăm să crească. Ştiţi cum se întâmplă când încercaţi să aprindeţi un foc de tabără din ramuri umede: la început căutaţi câteva vreascuri uscate, le lăsaţi să se aprindă. Şi, atâta timp cât ard, ele usucă alte câteva ramuri din jur, care, la rândul lor, se aprind şi usucă lemnele mai departe. Şi dacă veţi păzi această flacără ce se înteţeşte, se va înteţi, treptat, tot focul. Şi atunci, în categoriile, în dimensiunile Sfintei Scripturi, focul pe care l-aţi început cu un singur chibrit şi cu un singur vreasc poate deveni Rug Nemistuit, ce arde în pustie.
Fiecare dintre noi poate să se privească pe sine însuşi şi să îşi pună întrebarea: „Ce e nepotrivit în mine? Ce văd ca pe o dizarmonie lăuntrică?” Toţi facem periodic asta; toţi mergem la spovedanie din când în când; toţi ne spovedim acele însuşiri pe care le considerăm urâte. Şi aceste însuşiri ies la lumină în diferite împrejurări. Ele se manifestă, „scot capul”, în atitudinea noastră faţă de oameni; ele „scot capul” în atitudinea noastră faţă de noi înşine; ele „scot capul” atunci când descoperim ce atitudine avem faţă de Dumnezeu: a venit vremea să ne rugăm, dar noi n-avem dorinţa întâlnirii cu El. Ne putem sili să spunem rugăciuni, şi le putem spune în mare viteză dacă le ştim pe dinafară, presupunând că lui Dumnezeu Îi plac psalmii şi că, prin urmare, Îi va plăcea să asculte încă un psalm, sau pricepând cât de frumoase sunt aceste rugăciuni (care au ţâşnit ca văpaia, ca sângele, din inima marilor sfinţi): „Dacă le spun lui Dumnezeu, probabil că o să-I placă.”
Ei bine, nu-i aşa… Dar când o să pricepem că nu-i aşa, ne vom putea întoarce spre Dumnezeu şi vom putea spune: „Ce ruşine! Ca răspuns la dragostea reală, personală, profundă, de care Tu ai dat dovadă faţă de mine prin viaţa, învăţătura, moartea Domnului Iisus Hristos, ca răspuns la toate acestea eu zic: Vai! Numai nu astăzi! Astăzi am ceva fain de făcut, trebuie să termin de citit cartea asta, sau: Am nevoie să mă odihnesc, sau: Pur şi simplu nu prea sunt dispus să mă întâlnesc cu Tine, n-am putea amâna până când o să fiu mai bine dispus? Că Tu eşti veşnic şi poţi să mai aştepţi un pic!”
Apoi, ne putem pune întrebări despre oamenii care ne înconjoară, ne putem pune întrebări despre noi înşine: „Ce atitudine am, ce fac cu mine însumi? Ce fac cu mintea mea, cu trupul meu, cu inima mea, cu voinţa mea, în purtarea, în faptele şi în relaţiile mele cu cei din jur?..” Şi asta va însemna deja mult, căci dacă suntem cinstiţi, toate acestea ne vor da un material trist şi bogat despre ceea ce este în noi nepotrivit sau chiar rău.
Mitropolitul Antonie al Surojului
Ce ne împiedică să fim cu Dumnezeu