Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Căci cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu.
Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu.
Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor, în urma trândăviei. Cei simpli la minte şi neiscusiţi iau în râs cuvintele mântuitoare ale celor înțelepți.
Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.
Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită, nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci asemenea pictorilor şi sculptorilor, îşi vor dovedi din faptele înseşi, petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu.
Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii cari cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul — după soartă — dar împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftele păcătoase.
Cuviosul Antonie cel Mare,
Filocalia, vol 1