M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…”. Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult.
Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat sunt, nu merit și eu respect?!”
Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: „Măi oameni buni, da păcătos mai sunt, da prost mai sunt, da rău mai sunt, măi…” Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Nu poți să-ți vezi de tine?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: „Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”.
Asta-i smerenia cea adevărată, când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit. Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-acolo, să zici: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul urât și păcătos”. Asta ar fi smerenia cea adevărată.
Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.
Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! „Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.
Părintele Paisie Olaru
