Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât orice artă sau știință. Prin rugăciune intrăm în legătură cu Ființa Cea fără de început, sau altfel spus: însăși viața lui Dumnezeu intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este un act de înaltă înțelepciune, care întrece orice frumusețe și vrednicie.
În rugăciune aflăm sfânta încântare a duhului nostru. Dar căile acestei lucrări sunt complicate. De mii de ori încercăm năzuinți fierbinți către Dumnezeu și tot de atâtea ori căderi repetate din Lumina Lui. Adeseori și în multe feluri simțim neputința minții noastre de a se ridica spre El. Câteodată parcă stăm la hotarul nebuniei şi cu durere în suflet îi spunem totul despre starea noastră nenorocită: „Tu mi-ai dat porunca Ta – să iubesc, și eu o primesc cu toată ființa mea; dar iată, eu nu aflu întru mine însumi puterea de a dobândi această dragoste… Tu eşti dragoste, vino Tu Însuți și Te sălăşluieşte întru mine și săvârşeşte tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele Duhul meu se istoveşte în căutarea Ta. Nu poate duhul meu să pătrundă în tainele vieții Tale… Vreau ca întru toate să săvârşesc voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără de ieşire. Mă înspăimânt la gândul că Te voi pierde pentru acele gânduri rele care se încuibează în inima mea; iar această frică mă răstigneşte. Vino, deci, şi mă mântuiește pe mine, cel care mă afund, precum l-ai mântuit pe Petru, care a cutezat să vină întru întâmpinarea Ta pe apele mării”. (Aceasta fiind de fapt o frumoasă şi importantă rugăciune).
Din vreme în vreme ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporționat cu scurtimea existenței noastre; și atunci un strigăt irumpe din piept: „Grăbește-te!”. Nu întotdeauna El răspunde degrabă la chemarea noastră. Se întâmplă cu noi ca și cu un oarecare fruct dintr-un pom. El lasă sufletul nostru să fie pârjolit de soare, să suporte vînturile reci şi arzătoare, torente de ploaie şi să se istovească de sete. Dar dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune. Este de trebuință să stăruim în rugăciune, pe cât este cu putinţă, vreme cât mai îndelungată, pentru ca puterea nebiruită a Lui Dumnezeu, să pătrundă întru noi și să ne împotrivim tuturor influențelor distrugătoare. Şi atunci când această putere va creşte în noi și bucuria nădejdii în biruința finală va străluci întru noi. Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care „Dumnezeu a suflat-o în fața lui Adam” și prin puterea căreia „Adam a devenit duh viu” (Fac. 2, 7). Prin rugăciune duhul nostru renăscut începe să se minuneze de marea taină a Existenţei.
Cuviosul Sofronie Saharov
Despre rugăciune