Sunt două căi prin care omul caută să înțeleagă lumea și să se înțeleagă pe sine: una este calea minții raționale, cealaltă, calea inimii duhovnicești. Prima este orientată spre exterior, spre ceea ce poate fi măsurat, observat, experimentat. A doua este o coborâre în adâncul ființei, o deschidere către Dumnezeu și către taina vieții.

Sfântul Siluan Athonitul spune cu simplitate, dar cu putere: „Cu mintea nu putem cunoaște nici măcar cum este făcut soarele – deși oamenii de știință zic că știu. Si când cerem lui Dumnezeu: «spune-mi cum ai făcut Tu soarele», auzim limpede în suflet răspunsul: «Smerește-te, și vei cunoaște nu numai soarele, ci și pe Făcătorul lui».”

Cuvintele acestea ascund un adevăr de o profunzime cutremurătoare, pe care Sfântul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, le tâlcuiește astfel:

„Aici, într-o formă aproape naivă a expresiei, se ascunde o învățătură despre două chipuri diferite ale cunoașterii ființării. Obișnuita și tuturor cunoscuta cale către cunoaștere este puterea duhului omului de a cunoaște atunci când, întorcându-se către cele din afară, întâlnește nenumărata felurime a fenomenelor, a înfățișărilor, a formelor, și nesfârșita fărâmițare a tot ce se petrece, drept care cunoașterea niciodată nu atinge nici deplinătatea, nici adevărata unime. Prin acest chip al cunoașterii mintea, stăruitor căutând unimea, se folosește de sinteză, lucru care totdeauna și neapărat va fi artificial; iar unimea la care ajunge pe această cale nu este ceva real și existând obiectiv, ci doar forma caracteristică a gândirii sale abstracte.”

Așadar, rațiunea, prin natura ei, funcționează în registrul fragmentar, analitic, abstract. Ea observă, separă, clasifică, apoi încearcă să reconstruiască o imagine coerentă a realității. Dar această reconstrucție este o aproximație, un efort de interpolare – așa cum, în matematică, o funcție este definită de câteva puncte cunoscute, iar restul liniei este dedus prin calcul. Cu cât aceste puncte sunt mai rare, cu atât traiectoria este mai inexactă. Așa funcționează și teoriile științifice: ele cuprind o parte de adevăr, dar și o doză considerabilă de ipoteză, imaginație sau interpretare.

Pe de altă parte, cunoașterea duhovnicească nu este o construcție, ci o descoperire în Dumnezeu. Este lumină primită, nu imagine fabricată. De aceea, în Biserică nu vorbim despre un Dumnezeu dedus, ci despre un Dumnezeu văzut. Așa cum mărturisesc prorocii și sfinții: „Am văzut pe Domnul” (cf. Isaia 6:1), „Am văzut lumina cea adevărată” (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur). Nu este o figură de stil, ci o realitate vie, experimentabilă.

Sfântul Sofronie, tâlcuind mai departe cuvântul Sfântului Siluan, spune despre această cale a cunoașterii prin inimă: „Cealaltă cale spre a cunoaște ființarea este prin întoarcerea duhului omului înlăuntrul său iar apoi către Dumnezeu. Astfel se produce ceva contrar celor ce am văzut în primul chip al cunoașterii: mintea se îndepărtează de nesfârșita felurime și fărâmițare a lumii văzute, și din toată puterea se întoarce către Dumnezeu; și petrecând în Dumnezeu, se vede și pe sine, și întreaga lume.”

Monahul Damaschin Aghioritul

Sursa: Liturgică şi misiune ortodoxă ^[1]