Cum să-ţi faci din părinţi nişte prieteni? Câştigându-le încrederea! Arătându-le că eşti matur şi respinsabil! Treaba aceasta cere timp şi efort. Pentru asta e nevoie de fapte, de dovezi şi de eforturi susţinute. Odată câştigată, încrederea trebuie şi menţinută. Un părinte care, aflându-se în diverse situaţii, a înţeles că poate avea încredere în fiul său adolescent, nu va avea suspiciuni în ceea ce priveşte anturajul sau locurile pe care acesta le frecventează. Numai că, de cele mai multe ori, adolescentul înclinat spre libertinaj nu ştie ce metodă să mai folosească, ce minciună să mai invoce ca să-şi „fenteze” părinţii. Nevinovatele minciuni descoperite mai târziu sporesc neîncrederea părinţilor în copiii lor.
Adolescenţii se ruşinează să spună adevărul despre ei înşişi. Îşi deschid greu sufletul în faţa părinţilor, nu neapărat din cauza eventualelor pedepse , ci de ruşine pur şi simplu. Cel puţin la începutul anilor de liceu, tinerilor le e teribil de ruşine numai gândidu-se că părinţii ar putea afla că fumează, că şi-au cumpărat vreo revistă deocheată sau că se unduiesc prin discoteci ca dansatoarele din cluburile de strip-tease.
Nu cred că adolescenţii de azi, pentru a fi feriţi de rele, trebuie încuiaţi în casă. Cred că unii dintre părinţi ar trebui să dea dovadă de mult tact şi de o mai mare flexibilitate. Obedienţa nu aduce respect şi nici o mai bună comunicare.
Pe de altă parte, tinerii ar trebui să fie sinceri cu ei înşişi şi să plece de la premiza că părinţii le vor binele. Totodată, e bine să accepte că dragostea şi mustrarea ori restricţiile merg prea-bine împreună, căci, spune înţeleptul Solomon: Domnul ceartă pe cel care-l iubeşte (Pilde 3,12). Conflictul între tineri şi părinţii lor, în multe cazuri, se limitează la un singur aspect, acela ce ţine de alegerile tinerilor. Adevăratul conflict este între tinerii care vor să o ia „pe arătură” şi părinţii care vor să le arate calea dreaptă. Sunt convins că dacă adolescenţii ar dovedi că merg pe drumul bun, părinţii nu s-ar mai osteni să-i controleze atât, n-ar mai fi nici suspiciuni şi, până la urmă, acest conflict între generaţii s-ar reduce semnificativ.
Câştigând încrederea părinţilor lor, adolescenţii ar putea să iasă din casă mai des în locurile publice cu prietenii. Din păcate, nu sunt multe locuri tinereşti de bun gust. Asta este într-adevăr o problemă pe care oamenii bisericii ar trebui să o aibă în vedere. Ce alternativă putem oferi tinerilor? Ce activităţi educative, sănătoase avem a le oferi? Tinerii noştri creştini au nevoie de cluburi, de cenacluri, poate chiar de cafenele ortodoxe de timpul Monk’s Rock, dar acesta e un alt subiect ce ar merita tratat pe larg, cu o altă ocazie.
Conflictul între generaţii este o realitate. Cred însă că, dacă părinţii şi tinerii lor fii s-ar strădui deopotrivă să-l caute pe Dumnezeu, şi unii şi alţii ar reuşi în linii mari să aibă aceeaşi viziune asupra vieţii. Dacă părinţii şi copiii s-ar apropia de Sfântul Potir când preotul cheamă la Liturghie „cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, ei ar fi tainic fraţi în Hristos şi mădulare vii ale trupului lui Hristos, care este Biserica. Acolo unde şi părinţii şi copiii lor merg la biserică nu auzi replici de genul: „Mamă, eşti depăşită”, „Tată eşti încuiat la minte”, şi nici „Unde ai fost până acum?” şi aşa mai departe…
Mă tem că, în ceea ce priveşte vremurile acestea postmoderne, în care amoralitatea este singura morală cunoscută, rezolvarea, în linii mari, a acestor chestiuni va veni atunci când nu ne vom mai raporta la timp, la vremuri, la mode şi trenduri, ci când ne vom raporta la Hristos, ce în veci neschimbat (cf.Evrei, 13,8)