A fi sărac cu duhul înseamnă să te consideri pe tine însuţi ca şi cum n-ai fi, iar pe Dumnezeu singur fiitor; înseamnă a preţui cuvintele Sale mai presus decât orice pe lume şi să nu precupeţeşti nimic pentru a le duce la îndeplinire fie şi cu preţul vieţii; înseamnă să respecţi întru totul voinţa lui Dumnezeu, atât în ceea ce te priveşte, cât şi în privinţa altora, iar de voinţa ta să nu ţii seama. Cel sărac cu duhul doreşte şi afirma din toată inima: „Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ ”. Zicând aceasta, el se face pe sine dispărut, vrând să vadă pe Dumnezeu pretutindeni şi în toate, în sine şi în alţii.
„Ale Tale să fie toate, Doamne, nu ale mele!” Doreşte să vadă sfinţenia lui Dumnezeu în sine şi în alţii, Împărăţia Sa de asemenea, voia Sa; să-L vadă pe unicul Dumnezeu umplând inimile oamenilor, aşa cum se cade, fiindcă El singur este Cel ce este, bun şi desăvârşit întru toate, Creatorul a toate, iar diavolul şi slugile lui, oamenii care se împotrivesc lui Dumnzeu, sunt asemenea unor furi în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru cel sărac cu duhul, lumea întreagă nu înseamnă nimic. El îl vede pretutindeni doar pe Dumnezeu, Cel ce de viaţa tuturor şi împărăteşte peste toate.
Pentru el nu există loc în care să nu se afle Dumnezeu şi nu trece o clipă fără Dumnezeu – pretutindeni, în orice timp el este cu Dumnezeu şi i se pare că se afla numai cu El. Cel sărac cu duhul nu se gândeşte şi nu cutează să atingă cu mintea cele ce nu pot fi atinse, să pătrundă tainele lui Dumnezeu; nu se avântă în filosofie înaltă, el crede doar în cuvântul Domnului, cel dătător-de-viață, cunoscând că fiecare cuvânt al Său este adevăr, duh şi viaţa veşnică, crezând de asemenea şi în cuvântul Bisericii Lui, cea călăuzită neîncetat de Duhul Sfânt către tot adevărul. Crede întocmai ca un copil care ascultă de cuvântul tatălui său al mamei sale, fără să ceară dovezi, bizuindu-se pe aceste adevăruri, la modul absolut. Cel sărac cu duhul se consideră cel din urmă dintre păcătoşi şi mai păcătos decât toţi, lăsându-se nesocotit, neluat în seamă de toţi.
Sfântul Ioan de Kronstadt