- Episcopia Ungheni - http://episcopia-ungheni.md -

CUVÂNT PASTORAL LA NAŞTEREA DOMNULUI A PREASFINŢITULUI PETRU, EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI,

ADRESATĂ PREACUCERNICILOR PROTOPOPI, PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICILOR PREOŢI ŞI DIACONI ŞI TUTUROR DREPT MĂRITORILOR CREŞTINI DIN DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPISCOPIE DE UNGHENI ŞI NISPORENI

,,Hristos se naște veșnic și Hristos se naște în noi”

 

„Veniţi să ne bucurăm de Domnul, cunoscând taina ce este de faţă.

 Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează,

heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii,

 iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai,

de la care m-am îndepărtat prin neascultare…!”
(Stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului)

 

 

Iubiţii mei fii duhovniceşti în Domnul, Har și bucurie de la Domnul Cel ce se naște în peșteră, iar de la noi arhierească binecuvântare.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a chemat azi să ne bucurăm, împreună cu îngerii, de venirea în lume a Fiului Său, Hristos Domnul! Este momentul cel mai așteptat de Adam și de tot neamul omenesc. Cât de nerăbdători suntem noi să vedem în fiecare dimineață lumina soarelui, dar cât de lungă a fost așteptarea lui Adam, până să vadă, nu doar razele luminii, dar Lumina luminii, pe Hristos Mesia!

Sărbătoarea Nașterea Domnului, este una plină de căldură și binecuvântată, pentru că simțim dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai. Astăzi, Biserica binevesteşte pentru tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).

Înlăcrimatul Dumnezeu își trimite Fiul pe pământ să-i găsească neprețuita comoară pierdută. Și unde o caută Fiul lui Dumnezeu? Pretutindeni, dar omul la așezat pe Pruncul Hristos într-o peșteră, în întuneric și acolo l-a găsit pe om. În peștera din Betleem s-au întâlnit Cerul cu pământul, Fiul lui Dumnezeu cu omul, comoara lui Dumnezeu. Ce comoară scumpă este omul! Tatăl îl răscumpără pe om prin jertfa Fiului Său.

Naşterea Domnului este evenimentul la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului, că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de Dumnezeu. Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie.

Cum poate omul să nu iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne mântui? Lumea în care a venit Mântuitorul era o lume profund nedreaptă. De aceea ea trebuia schimbată radical. Trebuia să moară şi să renască. Din acest motiv, mesajul lui Hristos a presupus moartea şi învierea. Mai întâi moartea şi învierea Lui şi după aceea moartea şi învierea fiecăruia dintre cei care au voit şi voiesc să facă parte din lumea cea nouă, adusă la o nouă viaţă (la un nou mod de viaţă) prin Hristos cel înviat.

Aşa a dorit Înţelepciunea dumnezeiască să-l răscumpere pe omul cel căzut: pentru a Se putea împăca cu el, Dumnezeu a dorit să vină El, cu toate darurile bunătăţii Sale, într‑un mod minunat şi smerit spre făptura Sa, coborându-Se la posibilităţile ei de primire a acestei bogăţii.

Nașterea lui Hristos este o taină uimitoare care reînnoiește firea omenească și firea întregii creații. Astfel, cele prezente la naşterea lui Hristos pe pământ sunt prezente întocmai şi la (re)naşterea Lui în sufletele noastre prin Cuminecare. Sau, poate, un singur detaliu face diferenţa. Dacă atunci Hristos S-a născut în lume când nimeni nu-L dorea (afară de Maica Sa), acum se naşte în noi numai dacă ni-L dorim.

Numai pentru cei ce se apropie „cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“ se săvârşeşte Taina în sufletele lor. Iar aceste expresii, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt sentinţe, ci reprezintă diferite stadii ale apropierii de Sfânta Euharistie: „Cu frică pentru robi, cu credinţă pentru nevoitori şi cu dragoste pentru fii“. Prin urmare, nimeni nu este exclus, ci toţi suntem chemaţi. Dar numai de răspunsul nostru afirmativ depinde naşterea lui Hristos în noi. Deoarece Hristos, potrivit aceluiași părinte, s-a născut odată cu trupul, dar se naște mereu spiritual în cei care se unesc cu El.

Nașterea lui Hristos în noi, care este experimentată ca regenerare a noastră, are loc prin viața sfântă a Bisericii, în special prin Sfânta Împărtășanie, când ne împărtășim prin rugăciune, pocăință și viața liniștită, care este numită tradiția veghetoare a Bisericii. De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom, vorbește despre Crăciunul veșnic, Cincizecimea eternă.

 

Dreptmăritori creştini,

   Această sărbătoarea ne aşează în adevărata demnitate a timpului ca „interval care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. Este timpul răspunsului omului”.

În întruparea Fiului lui Dumnezeu în firea noastră omenească se luminează adevărul despre fiecare dintre noi.” De s-ar naşte Iisus şi de o mie de ori la Betleem, la nimic nu-mi foloseşte dacă nu se naşte în mine”!

Această frază ne interpelează astăzi mai mult ca oricând, într-o perioadă în care pare chiar că tot ceea ce celebrăm la Nașterea Domnului are foarte puţin de-a face cu taina Întrupării. Şi totuşi, pentru creştini Nașterea Domnului înseamnă tocmai asta: venirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru într-un prunc sărac, slab, fragil din Betleem.

Te întreb, iubite frate: Ai început să-L cauți pe Hristos? L-ai găsit pe Hristos? Vei zice: Dar unde să-L caut? Pe calea Crucii, a sfințeniei, pe cărarea Bisericii, iar nu pe calea desfătării și a păcatului. Hristos este printre cei răniți de păcate, printre cei aflați în suferință, printre cei flămânzi, printre cei care acum, în plină iarnă, n-au nici un adăpost. Căci viața nu poate fi mințită. Este mare-a taină a creștinătății: Dumnezeu ne-a iubit până acolo încât a devenit ceea ce suntem noi pentru ca noi să devenim ceea ce este El.

Omul, sărmanul de el, este transformat într-o cantitate de neglijat, într-un element al unei mase, redus doar la dimensiunea sa biologică a unui animal oarecare. Astfel omul devine cea mai nefericită fiinţă de pe pământ. De ce? Pentru că Dumnezeu-Omul, Hristos, este exilat din viaţa omului. Nu mai este Hristos centrul omului, ci omul însuşi a decis să devină propriu său centru. Adică, omul, de bună voie, cu toate imperfecţiunile şi zdrenţele fiinţei sale, vrea să se aşeze pe mocirla instabilităţii şi a păcatului, de care este caracterizată existenţa sa pământească fără Dumnezeu. Omul de azi: oboseşte şi se epuizează, pentru că are doar „drepturi fundamentale”, fără responsabilităţi morale.

Aşa cum în chip drept remarca cineva „«drepturile» actuale sunt impostoare şi mincinoase, pentru că sunt drepturi «împotrivă», nu drepturi «pentru»: drepturile copilului împotriva părinţilor, drepturile elevului împotriva profesorilor, drepturile minorităţii împotriva majorităţii, drepturile bolii împotriva sănătăţii, drepturile morţii împotriva vieţii, drepturile nebuniei împotriva normalităţii”.

Omul, această măreață catedrală pe care o zidise Dumnezeu pe pământ, ajunsese să fie pustiită de păcat. Clopotele ei nu se mai auzeau până la Cer. Omul căzuse în adâncul tăcerii, amuțise și nu mai grăia cu Dumnezeu. Sub povara păcatului ascultam doar tăcerea din noi. Omul căzuse în singurătate, deși viața lui nu era făcută din singurătăți în doi, ci din comuniune binecuvântată. Omul nu-i o lacrimă ce moare, ci o floare pe care Dumnezeu o răsădește de aici, de pe pământ, în Rai.

Tinere, nu fi o lacrimă ce moare pe obrazul maicii tale, ci lasă-te răsădit în Rai, între florile veșniciei! De aceea, a sosit ziua lepădării răutăţii. Este clipa îndreptării din nedreptate. Cei din vechime au întemnițat timpul într-o clepsidră cu nisip și au considerat că au făcut un lucru fenomenal. A venit Hristos, a spart clepsidra, a scos Viața – darul lui Dumnezeu timpul din temnița clepsidrei și l-a lăsat să curgă în veșnicie, iar pe om l-a pus, prin Înviere, pe aripa veșniciei.

Omul ar fi vrut să rămână fiul timpului, nu al veșniciei. Sunt unii oameni care ar dori să-și cumpere încă o tinerețe, însă nu doresc să-și cumpere veșnicia. Ei încă n-au ieșit din clepsidră. Omul care crede în Dumnezeu își are rădăcinile minții în Cer, iar nu într-o clepsidră cu nisip. Este timpul dragostei necondiţionate. Este ceasul faptei lucrate. Este vremea asemănării noastre sufleteşti cu Pruncul Cel sfânt. Căci, spune El, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Iisuse, Te rugăm, urcă în corabia noastră şi condu-ne spre limanul iubirii Tale celei veşnice!

Cu aceste gânduri, pe care vi le împărtăşesc la Sărbătoarea Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei, vă adresez tuturor, urări de sănătate, bucurii şi pace, iar Pruncul Iisus, cu Evanghelia şi dragostea Sa, în armoniile colindelor străbune, să sălăşluiască cu putere înnoitoare în sufletele şi inimile voastre.

Hristos se naşte! Slăviţi-L cu gândul, cuvântul şi fapta!

 

Al vostru arhipăstor, care se roagă stăruitor către Hristos-Domnul,  pentru binele tuturor,

 Prin harul lui Dumnezeu

 

+PETRU
_____________________________________

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

 

Naşterea Domnului 2019/2020