Apropiindu-ne de Slăvita Sărbătoare a Naşterii lui Hristos, învăluiţi de dragoste frăţească şi-n duhul păcii lui Dumnezeu, să desprindem din unele cărţi duhovniceşti câteva sfaturi, prin care am dori să facem nişte referinţe la cum este întâmpinată şi trăită această Mare Sărbătoare şi, cum ar trebui de fapt să fie ea cinstită.
Oricât de straniu ar părea, dar Hristos Se naşte şi astăzi într-o lume care, în mare parte, e la fel de indiferentă faţă de El ca şi Israelul de acum 2000. E un adevăr dureros, dar Hristos găseşte inimile multor credincioşi, mai reci decât peştera din Betleem în care S-a născut. Atunci, majoritatea oamenilor nu ştiau că Cel ce avea să se nască era Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar astăzi, deja ştim cine e Cel ce are să se nască în inima noastră şi ce daruri aduce vieţii şi sufletului, dacă îi gătim sălaş în inima noastră. Şi cu toate acestea indiferemţa ia proporţii de la un an la altu.
Un părinte din zilele noastre, într-o predică la Naşterea Domnului spunea: „Dacă aruncăm o privire mai profundă, vom observa că cei mai mulţi dintre noi (şi nu vorbesc acum de copii) nu-L aşteptam pe Hristos. Am aşteptat şi aşteptăm „Crăciunul”, dar nu pe Hristos! Am aşteptat zilele libere, veselia specifică, diversitata cumpărăturilor, masa bogată, cadourile, atmosfera „feerică”, prilejurile de a petrece, de a ne distra… Am aşteptat Crăciunul ca să ne bucurăm mai curând fără Hristos, dar în ziua… lui Hristos. I-am răpit Ziua Lui şi o face într-un mod păcătos ziua noastră.
Să ne punem întrebarea: Unde e Hristos în toată zarva petrecerilor şi a meselor festive? Unde e Hristos în mulţimea programelor TV, de multe ori – în cel mai bun caz – murdare, dacă nu chiar împotriva moralei şi a sfinţeniei?”
Dar şi pe mulţi dintre cei care ne considerăm credincioşi, ne caracterizează, cu părere de rău, preocupări şi trăiri străine de adevărata prăznuire a acestei Slăvite Sărbători. Căci nu ştim să ne bucurăm creştineşte, nu mai ştim să prăznuim duhovniceşte. Chiar dacă ne împlinim datoria de a fi prezenţi la Sfânta Liturghie şi, chiar dacă ne împărtăşim, totuşi petrecem la fel ca toată „lumea”. Încercăm să umplem inima cu o bucurie goală, o bucurie fără Hristos! Şi, astfel, Naştera lui Hristos nu mai este ceva prezent şi viu, în inimile şi conştiinţele noastre. Sau dacă L-am şi simţit cumva, Îl pierdem repede printre sarmale, fripturi, răcituri, bancuri şi distracţii.
Deşi ar fi trebuit să fie altfel, totuşi – cu mare regret duhovnicesc – Hristos Se naşte tot singur, umil şi nebăgat în seama. Oare câţi magi şi păstori Îl mai caută? Un frumos colind ne aduce aminte subtil, poate, poate ne va trezi: „Copilule cu ochi senini; Tu iarăşi vii printre străini; În peşteră pe paie reci; Tu iarăşi capul ţi-L apleci; Şi azi nici magii nu mai vin; Şi nici păstori să-Ţi cânte lin...” Şi, astfel, devin iarăşi actuale cuvintele evangheliei care spune: „În lume era, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:10).
În scrierile părinţilor înduhovniciţi găsim scris: „Hristos S-a născut şi a venit în lume, nu ca să avem ce celebra formal şi simbolic, nici ca să ne dea pretext de euforii consumiste, ci pentru ca să se facă Fratele nostru! Hristos a venit în lume nu doar ca să ne mântuiască, ci ca să ne facă fraţii Lui. Hristos S-a născut ca noi să nu mai trăim satanei, lumii şi nouă înşine, ci ca să ne naştem şi noi în taina Duhului, ca fii ai Tatălui Ceresc”.
Având aceste îndemnuri mântuitoare să ne strădui a conşteintiza importanţa Slăvitului Praznic al Naşterii lui Hristos şi s-o trăim în aşa fel ca, nu doar noi să ne bucurăm de această Sărbătoare, dar să poată şi Hristos să se bucure de noi în aceste zile. Or, această atitudine ar însemna un dar preţios, care i l-am aduce la ziua Lui de naştere.
Prot. Ştefan RÎMBU