Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele teolog și sfântul mărturisitor al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică [1] și ascetică [2], precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului, s-a născut la Constantinopol [3] în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie [4] l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar. Dar după trei ani, Sfântul Maxim a părăsit această demnitate și a intrat în Mănăstirea Hrisopolis, călugărindu-se. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord).
Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul [5] Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite [6] care începuse să facă mulți prozeliți.
Patriarhul Serghie I al Constantinopolului [7] împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziți pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări – ortodoxă și monofizită – să admită o singură lucrare în El. La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți.
Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis. Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincție clară între cele două lucrări în Hristos. În următorii patru ani a domnit o relativă liniște. Frământările au început cu putere abia în 638, iar în fruntea luptătorilor împotriva împotriva unui act împărătesc dat de Heraclie și împotriva monoteliților, este Sf. Maxim Mărturisitorul.
Astfel, sfântul Maxim, în iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezența a numeroși episcopi. Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârșitul anului 646 se află la Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin al Romei [8] să convoace Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.
În anul 648 împăratul Constans al II-lea [9] Pogonatul (641 – 668) dăduse un nou decret (Typos-ul lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări și voințe.
În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, în 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia. O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții, a trecut la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani. Pomenirea sa se face în fiecare an la 13 august [10] (mutarea moaștelor) și la 21 ianuarie.
De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia, iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”). O parte din aceste scrieri sunt dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample îndrumări ascetice. Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică. Ignorate vreme de secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană.
Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă.
Astfel, vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul, că, întreaga sa viață, s-a dovedit a fi, ceea ce trebuie să fim și noi, o pildă vie de mărturisire a Adevărului Mântuitor, nu doar prin cuvânt, ci mai ales prin faptele cele bune și chiar prin jertfirea propriei vieți.