Păzirea harului e cea mai importantă şi mai preţioasă preocupare

 

Când cuviosul Siluan a fost numit econom al mănăstirii Sfântul Pantelimon, întorcându-se de la egumen în chilia sa, s-a rugat fierbinte Domnului să-l ajute să-şi împlinească această ascultare, plină de răspunderi. După ce s-a rugat îndelung, a primit în sufletul său acest răspuns: „Păzeşte harul care ţi-a fost dat!”

A înţeles atunci că păzirea harului era mai importantă şi mai preţioasă decât toate celelalte activităţi. Astfel, îngrijindu-se de noua sa ascultare, a vegheat ca rugăciunea sa să nu sufere vreo întrerupere.

Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa făcea un tur prin ateliere şi dădea în linii mari instrucţiuni maiştrilor, după care se retrăgea în chilia sa pentru a plânge pentru „poporul lui Dumnezeu”. Inima sa suferea pentru aceşti muncitori şi vărsa lacrimi pentru soarta fiecăruia dintre ei.

Nu stătea niciodată în spatele lor în timpul lucrului ca să le supravegheze cele mai mici gesturi, nici nu-i îmboldea; iar ei, trataţi astfel, lucrau cu şi mai mult avânt şi mai multa energie decât cu ceilalţi economi, care „vegheau la interesele mănăstirii”. Sfântul Siluan vedea adevăratul interes al mănăstirii în păzirea poruncilor lui Hristos.

Văzând spectacolul vieţii care-l înconjura, aducându-şi aminte de propriul său trecut, mulţumită profundei sale experienţe personale, trăia suferinţa oamenilor, a lumii întregi şi rugăciunea sa nu se mai sfârşea. Mustrându-se pe sine însuşi, el îşi aducea marea sa rugăciune pentru lumea întreagă. Compătimirea sa pentru oameni îl făcea să dorească să sufere pentru ei; era gata să-şi verse sângele pentru pacea şi mântuirea oamenilor, şi-l vărsa în rugăciunile sale. „A te ruga pentru oameni cu tot sufletul, e ca și cum ţi-a vărsa sângele pentru ei” – spunea adesea stareţul.

Viața și învățătura Sfântului Siluan Athonitul

Editura Deisis, Sibiu, 2001