- Episcopia Ungheni - http://episcopia-ungheni.md -

Inima trebuie trezită mereu pentru rugăciune

Uneori avem impresia că ne rugăm din suflet, dar rugăciunea noastră nu aduce roadele păcii şi ale bucuriei întru Duhul Sfânt. De ce oare? Fiindcă rugându-ne numai cu rugăciuni gata scrise, nu ne căim cu sinceritate de greşelile făcute în timpul zilei, prin care ne-am întinat inima – templul lui Hristos – şi L-am mâniat pe Domnul. Dacă ne vom aduce aminte de ele, căindu-ne din toată inima şi osândindu-ne fără părtinire, în aceeaşi clipă ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7). Rugăciunile bisericeşti enumera greşelile şi deseori nu găsim în aceasta enumerare păcatele în care am căzut. Pe acestea trebuie să le spunem noi înşine când ne rugăm, conştienţi de gravitatea lor, cu smerenie şi inima zdrobită. De aceea în rugăciunile de seară, atunci când se numesc păcatele, apare deseori cuvântul ,,sau” – “sau altceva rău am făcut“, adică ni se lasă libera voinţă de a pomeni pe lângă păcatele specificate şi altele.

Inima trebuie trezită mereu pentru rugăciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iată calitaţile de care nu trebuie să se lipsească rugăciunea. Să ne rugăm în duh, fiindcă Dumnezeu nu este trup, ci duh. Să ne rugăm adevărat, nu făţarnic, fiindcă Dumnezeu este Adevărul. Tot aşa şi în rugăciunile către sfinţi. Să nu-i chemăm doar cu gura, ci cu inima, cu suflet fierbinte şi atunci ne vor auzi.

Când vă rugaţi seara, nu uitaţi să arătaţi, în rugăciunea către Duhul Sfânt, cu toată sinceritatea şi cu zdrobire de inimă, păcatele în care aţi căzut în timpul zilei. Prin câteva clipe de pocăinţă fierbinte, Duhul Sfânt vă va curăţi de toată întinăciunea, mai alb decât zăpada vă va albi, din ochi vă vor picura lacrimi de curăţire a inimii, acoperiţi veţi fi cu haina adevărului lui Hristos, uniţi cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Ni se întâmplă uneori în timpul rugăciunii, acasă sau la biserică, să ne cuprindă un fel de slăbiciune a sufletului şi a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu păgân pustiu şi deşert. Dar îndată ce ne încordăm inima într-o rugăciune sinceră, îndreptîndu-ne-o către Dumnezeu împreună cu mintea, cu o credinţă vie, îndată sufletul prinde viaţă, se încălzeşte, devine roditor. Şi ne cuprinde deodată, o stare de pace, de uşurare, de umilinţă, un foc lăuntric sfânt; încep să ne picure din ochi lacrimi şi să ne pară rău din tot cugetul că L-am mâniat pe Stăpânul Cel Preabun cu păcatele noastre. Câtă lumină în inimă şi în minte, ce bogat şuvoi de apa vie ne inundă inima, putând să se reverse de acolo nestânjenit, în cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hârtie! Pustiul din suflet începe să înflorească precum un crin o dată cu venirea Domnului în inimă. De ce oare nu ne îndreptăm mai des sufletele spre Domnul? Câtă pace şi câtă linişte ne pregăteşte Domnul în locaşurile Sale! “Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

Sfântul Ioan de Kronstadt [1]