Primele secole erau dominate de martiriu. Fiecare era hotărât să moară pentru Hristos şi să moară din dragoste. Nu se ducea pur şi simplu la martiriu, ci se ducea cu bucurie, fiindcă voiau să se întâlnească cu Hristos.
După perioada persecuţiilor au început să se retragă în pustie şi s-au dedicat unei intense nevoinţe, ziua şi noaptea. Erau într-o continuă nevoinţă şi rugăciune, şi atunci nu era nevoie de un anumit fel al rugăciunii, sau de un program de rugăciune, fiindcă sufletele erau foarte sincere, foarte deschise, foarte hotărâte. Nu îi cuprinsese încă duhul răutăţii, duhul lumesc.
Erau întru totul dedicaţi lui Hristos. Nu faceau nimic superficial, să păcălească, să se prefacă, să-şi lase sufletul pradă tuturor celor ce se cuibaresc acolo şi te transformă într-un făţarnic, cum se întâmplă astăzi. În clipa în care ar trebui să porţi în suflet cele mai bune lucruri, tocmai atunci te arăţi cel mai făţarnic.
Trebuie să fim cu mare luare aminte la epoca în care trăim. Singurul duh care domneşte astăzi este acela al unei vitrine împodobite, dar false, artificiale. Dacă nu lucrează în noi Harul lui Hristos – iar aceasta nu se poate întâmpla, dacă nu vrei cu adevărat şi în faptă – adăncul tău rămâne nelucrat, rămâne omul cel vechi. În primele secole, aşadar, oamenii erau mult mai sinceri, mult mai autentici. Nu se arătau ca fiind cu Hristos, în timp ce în adâncul sufletului lor domnea altceva, aşa cum se întâmplă astăzi.
Arhim. Simeon Kraiopoulus
Taina Mântuirii
Editura Bizantina, 2012