- Episcopia Ungheni - http://episcopia-ungheni.md -

Cuvioase Antonie de la Iezerul-Vîlcea – sprijin al celor ce se nevoiesc și iubesc rugăciunea curată

În sinaxarul zilei de 23 noiembrie (6 decembrie), găsim relatări aghiografe despre mai mulți sfinți, printre care este menționat și Sfântul Antonie de la Iezerul-Vâlcea. Acest cuvios părinte era din ținutul Olteniei (România) și a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brîncoveanu. Mai aflăm că a crescut în dreapta credinţă, mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească, momente care cu părere de rău sunt o raritate astăzi, dacă nu cumva un deficit, deoarece, copiii zilelor noastre își găsesc mai degrabă desfătare în jocuri, bomboane și diferite distracții. Și toate acestea se petrec de cele mai multe ori în fața neputincioșilor părinți, care, poate ar dori, dar deja este prea tîrziu, să-i mai facă pe copii să simtă gustul duhovnicesc a mersului la biserică și a rugăciunii.
Înaintând cu vârsta a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi. Apoi, după cum este și firesc omului profund duhovnicesc, lăsând desfătarea lumii, a îmbrăţişat viaţa monahicească în frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, din ţinutul Vâlcei. Aici Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala călugărească, ducând o viață mănăstirească destul de aspră. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi înger în trup.
Chiar dacă tuturor li se părea că ajunsese la ,,vârsta bărbatului desăvârşit”, totuși, cuviosului Antonie din dragoste faţă de Dumnezeu dorea să-şi sporească nevoinţele. De aceea, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în Muntele Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăţit în cele duhovniceşti şi că va fi de folos în cele spre mântuire multora de aici, a stăruit ca el să rămână în ţară. Cuviosul Antonie, cunoscând roadele ascultări şi fiind în toate supus, așa cum trebuie să fie un adevărat monah, făcu nu după a sa voie, ci după cum la binecuvântat episcopul Ilarion. Astfel, întorcându-se la Schitul Iezeru, plin fiind de o râvnă şi mai mare, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinul episcopului Ilarion se apucă să reînoiască sfântul locaş.
Cuvintele psalmistului David ,,Cum cerbul doreşte izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe tine Doamne” (Ps. 41, 1), au fost nu doar citite, ci şi trăite cu desăvârşire de cuviosul Antonie, întrucât el nu se mulţumise cu multa nevoinţă de până acum, ci îşi dorea să ducă viaţă cu adevărat pusnicească. Acest dor i se împlinise când, cu binecuvântarea egumenului său a ieşit din schit şi cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea. Nevoinţa sa pusnicească numai Dumnezeu o ştie cât de multă şi de mare a fost, însă ne dăm bine seama că făcuse nevoinţă mai presus de priceperea omenească. De aceea şi protivnicul mântuirii, deavolul, care, aşa cum spune sfântul Apostol Petru ,,umblă răcnind ca un leu să apuce cât mai multe suflete” îi făcuse nevoitorului multe ispite şi supărări, dar pe care cuviosul Antonie le-a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunea neîncetata.
Întreaga lui viaţă i-a fost 92 de ani, dintre care 28 au fost de viaţă pusnicească cu multă nevoinţă, post, rugăciune neîncetată, îmbrăcăminte aspră, dormit puţin şi rezemat de pietre, lacrimi în timpul rugăciunilor şi a slujbelor şi multe alte osteneli duhovnicești, prin care sfinţinu-şi viaţa, s-a făcul plăcut lui Dumnezeu.
Pentru marea sa dragoste faţă de Dumnezeu, însoţită de mulă osteneală trupească şi sufletească, s-a învredinicit de multe harisme. Una a fost că şi-a cunoscut vremea trecerii sale din această viaţă cu 40 de zile înainte. Astfel, pregătindu-se duhovniceşte şi vorbind ucenicilor cuvinte de învăţătură, a adormit în Domnul pe 23 noiembrie (6 decembrie) 1719, fiindu-i aşezat trupul spre veşnica odihnă în peştera pe care o săpase.
Chiar dacă pentru a sa viaţă sfântă, creştinii au început să-l cinstească de timpuriu ca pe un adevărat sfânt, totuşi, acest fapt de proslăvire în ceata sfinţilor avuse loc abea în anul 1992, iar nu la mult timp de la aceasta au fost descoperite și sfintele sale moaște la intrare în peştera în care s-a nevoit.
Din relatările scurte, dar clare, despre viaţa cuviosul Antonie de la Iezerul-Vâlcea, reţinem un lucru important de luat aminte, nu doar de călugări, cum ar crede unii, ci şi de mireni. Aşa după cum îl vedem reprezentat în iconografia ortodoxă, uscăţiv la faţă, ca chip desăvîrşit prin nevoinţă trupească, şi cu un şirag de metanii într-o mână, iar în cealaltă cu o foaie pe care este scrisă rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, purtătorul de Dumnezeu Antonie este pildă şi, totodată, sprijin, celor care vor să-i fie plăcuţi Domnului săvârșind nevoinţe trupeşti și rugăciune sârguincioasă.
Iată-ne, având un asemenea ajutător și sprijin pe calea ostenelilor duhovnicești, mai ales în perioada acestui post al Nașterii Domnului în care suntem, să îndrăznim la el prin rugăciune sinceră și, sigur ne va ajuta să-i fim, după putere, următoiri și ucenici în duh.
Cuvioase părinte Antonie de la Iezerul-Vîlcea, dă ne şi nouă să avem duhul dragostei de nevoinţă şi de rugăciune curată!

Preotul Ştefan RÎMBU