Legată de numele de botez, se observă o practică de influență străină, de a da copiilor noștri la botez nume cât mai îndepărtate de cele cunoscute deja în țara noastră și în același timp este un obicei și mai de neînțeles, de a da celor nou-născuți de la două până la cinci sau chiar mai multe nume. Este greu de spus de unde provine această modă și la ce servește, dar, din păcate, ea tinde să se extindă și să devină aproape normativă sau generală. Este tot așa de greu de spus la ce servește atribuirea atâtor nume unei persoane care în niciun caz nu va fi chemată sau strigată niciodată pe toate numele cu care este trecută în acte, ci doar pe un singur nume, de cele mai multe ori modificat și el prin tot felul de schimbări și dezmierdări: Bebe, Bebiță, Coca, Cocuța, Puișor, Puicuța, Scumpa, Iubita și altele.
Situația devine și mai ridicolă și nefirească atunci când constatăm că aceste nume sunt o amestecare de antroponime strămoșești și străine, cu totul nepotrivite, când, alături de nume creștinești curate și îndătinate, apar nume din onomatica franceză, engleză, germană, italiană sau spaniolă, iar pentru etnia romilor chiar și din cea indiană. Acest lucru înseamnă o denaturare a unei practici vechi și sănătoase și o îndepărtare de sensul, semnificația sau rostul numelui în viața omului în general și a creștinului în special.
Dacă ne întoarcem în trecutul vieții noastre creștinești, strâns legată de viața religioasă saubisericească, vom observa că numele de botez au avut o însemnătate deosebită. Vechile izvoare și documente, cum sunt pisaniile, pietrele de mormânt, pomelnicele, însemnările de pe cărțile de slujbă sau foile îngălbenite ale actelor care vorbesc de pământ și judecățile purtate pentru stăpânirea lui ne relevă nume din țara noastră de toată frumusețea care au dispărut cu totul din onomastica sau antroponimia contemporană. Ele provenea din calendarul creștin și erau date de preoți, la propunerea părinților și a nașilor, în momentul în care slujitorii bisericești săvârșeau ierurgia cunoscută sub numele „Rânduială la însemnarea pruncului, când i se pune numele”. Partea esențială a acestei rânduieli este rugăciunea sau molitfa pentru punerea numelui. Rugăciunea aceasta este un fel de pregătire pentru botez. Datorită faptului că numele se dădeau o dată cu sfințirea apei, din prima zi de la nașterea pruncului, aceasta s-au numit „nume din apă”, adică date de preot cu prilejul acestei aghesme speciale pe care o săvârșea în acest moment și firește că ele erau nume de sfinți din calendarul ortodox care, în majoritate, erau cele ale sfinților din zilele respective sau ale sărbătorilor din acele zile. Cum aceste nume erau alese cu consimțământul părinților și al nașilor,ele rămâneau definitive, desăvârșindu-se sau întărindu-se deplin prin săvârșirea Tainei Sfântului Botez. De aceea, numele care se cheamă de „botez”, prenumele sau numele mic nu se dă în realitate la botez, ci prin ierurgia care îl precede, adică „Rânduiala la însemnarea pruncului, când i se pune numele”, botezul întărind, pecetluind și definitivând acest nume cu care se legitimează în fața oamenilor sau a societății și cu care rămâne cunoscut de toată lumea. Acest nume îi dă expresie identității lui.
Numele primite de copii la Botez nu se schimbă decât în situații cu totul speciale, la o răscruce importantă din viața unor persoane, cum ar fi primirea unei înalte dregătorii, la intrarea în cinul monaha, la primirea schimei celei mari, o rânduială specială care se face pentru unii dintre monahi, când aceștia își schimbă pentru a doua oară numele sau la botezul catehumenilor în vârstă. A mai existat, în tradiția noastră mai veche că, o practică pierdut în negura vremii, dar care astăzi nu se mai amintește, aceea a schimbării numelului de botez și anume atunci când se constată că într-o familie nu trăiesc copiii, răpuși probabil de o boală incurabilă și molipsitoare al cărei leac nu era cunoscut. De teama ca să nu piară toți copiii unei familii, numeroși de altfel, și să se salveze măcar ultumul, a existat obiceiul ca acesta să-și schimbe numele, pentru a scăpa, conform credinței superstițioase, de duhul cel rău care îi lua la sine, prin rebotezare sau prin „vânzare”.
Conform documentelor, săvârșirea botezului a doua oară și implicit schimarea numelui de botez s-au săvârșit până pe la mijlocul secolului XVII-lea, când a fost interzis de Pravila cea Mare de la Târgoviște, din 1632, sau Pravila lui Matei Basarab, care, în glava 115, zăceala 1, prevede că pot fi botezate a doua oară numai persoane care au fost botezate la eretici, socotind nul un asemenea botez.
În ciuda acestei hotărâri exprese a Pravilei celei Mari, se pare că practica de a boteza a doua oară și de a schimba numele sau mai bine-zis de a mai adăuga un alt nume a continuat pentru motivul arătat mai sus, însă în taină, de teama caterisirii, dovadă, fiind faptul că au existat persoane care aveau două nume, primite la cele două botezuri, amândouă fiind nume de sfinți, existând și mărturii că preotul care săvârșea asemenea botez, înspăimânta sau amenința cu mare jurămând și blestem pe părinții celor botezați a doua oară să nu spună nimănui cele întâmplate, de teama caterisirii. Practica aproape că nu ne mai miră, dacă chiar în vremea noastră există persoane care cer ca să fie administrat botezul copiilor bolnavi de epilepsie sau măcar să li se citească exorcismele sau lepădările, pentru a se tămădui de boala respectivă, ceea ce firește că nu se poate admite. Botezul, odată săvârșit, valid, nu se mai repetă.
În cazul „vânzării” copilului amenințat de boală, se proceda în felul următor: mama cu copilul bolnav căuta o femeie cu copii sănătoși. Aceasta venea la casa celui de vânzare, sta la fereastra deschisă și se oferea să cumpere copilul.se fixa un preț simbolic, se primea copilul vândut prin fereastra deschisă și i se schimba numele. Cea care cumpăra copilul ocolea cu el casa de trei ori zicând: „Boala să se ducă cu Ion (fostul nume); sănătatea să rămână cu Păun (numele nou)”. Apoi se întorcea la ușa gazdei și, socotindu-se a fi străină și observând că în casă nu sunt copii, căci muriseră de boală, după cum îi explică gazda, ea îi oferă pe copilul Păun, care este sănătos și cu nume frumos. Gazda îl primește cu bucurie și se angajează să-i crească cu dragost. Cu aceasta actul schimbării numelui se termina, iar copilul purta toată viața acest nume, cu credința că duhul cel rău îl va ocoli datorită noului nume.
Dacă se întâmpla să moară se spunea că vânzarea și schimbarea numelui s-a făcut prea târziu. Cât adevăr era în această practică magică și credință superstițioasă ne putem da seama fiecare, dar ea a existat mai ales atunci când medicina și medicamentele nu se dezvoltaseră ca în zilele noastre și când, din cauza disperării, se recurgea la asemenea practici.
Obiceiul de a pune numele pruncului a opta zi după naștere îl moștenim din tradiția iudaică care stabilea, conform Legii Vechi, că în ziua a opta este zi de curățire a mamelor și a pruncilor evrei de sex bărbătesc, prin practicarea tăierii împrejur și punerea numelui: „Dacă femeia va zămisli și va naște prunc de parte bărbătească, necurată va fi șatpe zile (…), iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur. Femeia să mai șadă treizeci și trei de zile și să se curețe…” (Levetic 12, 2-4).
Sfântul Simion al Tesalonicului îi dă și o interpretare simbolică acestui act liturgic, arătând că „noi credincioșii, într-această zi, luăm numele pentru că a opta zi înseamnă înnoire (…) și închipuirea Învierii și a vieții celei veșnice, pentru că a opta zi și Domnul a Înviat”. Numele, pe care pruncii le primesc a opta zi și care se întăresc la botez, sunt de obiei sau ar trebui să fie, după tradiția noastră ortodoxă, fie numele nașului, fie cel al sfântului zilei în care se naște sau se botează pruncul, fie oricare alt nume de sfânt pe care părinții sau nașii îl aleg și-l consideră ca patron sau ocrotitor al copilului. El trebuie luat din calendarul ortodox sau din cele obișnuite în popor care sunt derivații tot de la nume de sfinți, adaptate la specificul neamului.
Antroponomia noastră cuprinde două categorii de nume: calendaristice și laice. Fondul onomastic creștin, provenit din Biblie și agiografie, are origine diferită și îndepărtată ca timp și spațiu. Acest fond este alcătuit din nume ebraice, grecești, latine, arabe, siriene, egiptene și feniciene, cu rădăcini adânci în diferite graiuri străvechi din care au odrăslit. Fondul laic provine din culturile dacă, romană, slavă, cumană, turcă, maghiară, greco-bizantină și altele.
Este de înțeles că alegerea sau punerea numele copiilor este o problemă de opțiune și libertate a părinților și nașilor copilului, dar socotim că este cazul ca acestea să fie luate din onomastica tradițională specifică, veche și frumoasă și mai ales din calendarul creștin cu nume atât de frumoase, viarate și expresive. A așeza un nume de botez străin, pe lângă un nume de familie tipic tradițional, înseamnă și lipsă de cultură, de bun gust și de maturitate, dar și dispreț față de tradiția noastră milenară creștină.
În această privință, este bine să nu uităm că sfântul al cărui nume îl purtăm este pentru noi nu numai un patron și ocrotitor, ci și un model de urmat, un permanent imbold spre viețuire creștinească. Totodată, numele luate din calendarul bisericesc oferă posibilitatea serbării zilei onomastice a fiecăruia, care înseamnă comuniune sufletească cu familia și cu cei dragi.
Ce trist este când persoane care poartă nume străine de calendarul creștin se întreabă când ar putea să-și serbeze ziua onomastică și nu găsesc o asemenea dată!
Cât privește obiceiul de a pune mai multe nume unui copil socotim că aceasta este o modă snoabă, care nu folosește absolut la nimic. Înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu nu putem avea decât un singur nume care ne dă și ne asigură identitatea noastră.
De aceea, alegerea sau punerea numelui copiilor sau finilor noștri nu trebuie tratată cu indiferență, ci cu toată seriozitatea, căci uneori vom fi mustrați sau apostrofați de proprii noștri copii că n-am știut să alegem un nume de care să se bucure și să-l poarte cu plăcere.
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula
Tradiţii şi înoire în slujirea liturgică
