Îndemnul Preasfințitului Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni,

adresat tuturor preoților, pentru  implicare în activități, în contextul anului numit:

ANUL MISIUNII ÎN PAROHIE ŞI A PROVOCĂRILOR MISIONARE

EXIGENȚELE MISIUNII PREOȚEȘTI

 

Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere şi către plinătatea negrăită a comuniunii desăvârşite cu Hristos şi cu toţi cei ce cred în El» 

Parohia este mediul, câmpul, orizontul unde se împlineşte real unirea mântuitoare a omului cu Dumnezeu prin primirea harului Sfintelor Taine săvârșite de preotul hirotonit canonic, în ascultare şi în comuniune cu chiriarhul locului, ce asigură unitatea eclezială a poporului lui Dumnezeu în Biserica universală. De obicei, cei mai mulţi dintre creştinii noştri participă ocazional la celebrările sacramentale, Botez, Cununie sau la ierurgiile legate de înmormântare. Unii nu cunosc semnificaţia reală, profundă, mistagogică a actelor sacramentale ce sunt în relaţie cu textul biblic şi când se unesc cu Hristos Dumnezeu, rămânând mai departe, cum scria Sfântul Pavel, oameni pământeşti mai puţin cutremuraţi interior, existenţial şi spiritual, de lucrarea divină luminoasă şi mântuitoare. Desigur, dimensiunea sacramentală a condiţiei creştine în veac implică cunoaşterea adevărului dumnezeiesc de viaţă dătător. De aceea, la nivel de parohie, ca Biserică a lui Hristos integral în comunitatea locală prin primirea Sfintelor Taine, omul este pe calea prin care este real în relaţie, comuniune cu Dumnezeu, plinindu-se profeţia mesianică „Dumnezeu este cu noi”, aceasta pentru că este Fiu al lui Dumnezeu pe care Îl numeşte şi pe care Îl adoră şi Îl invocă cu numele de „Părinte”, după descoperirea divină însăşi spre îndumnezeire, divino-umanizare, hristificare şi trinitarizare, după expresiile atât de substanţiale şi pline de sens teologic şi spiritual ale Sfântului Iustin Popovici. Sacramentalitatea e modul de comuniune Dumnezeu-om, este starea de pătrundere şi strălucire a omului de slava lui Hristos, aureolarea de lumina necreată şi veşnică a Duhului Sfânt, a întregii Treimi Sfinte.

Parohia este o comunitate văzută care se adună pentru cultul public – de mulțumire, de invocare și de laudă. Orientarea liturgică a parohiei ține de redescoperirea cultului. Prin cult mesajul biblic pătrunde în ritmul vieții de toate zilele a creștinului. Viața liturgică și practica pastorală stimulează mobilitatea misionară a parohiei. Având ca sursă Liturgică bisericească, parohia împreună cu preotul desfășoară o întreită activitate: de hrănire duhovnicească sau pastorală, de mărturisire sau misionară și de slujire sau diaconală. Parohia se hrănește spiritual nu numai duminica la Sfânta Liturghie la care sunt chemați toți, ci permanent. Pastorația e o comunitate vie în continuă ,,zidire!” și înnoire a cărei orientare liturgică se centrează în Sfânta Liturghie, dar se manifestă în egală măsură în toate celelalte acte liturgice pe care Biserica le desfășoară în cadru ei.

„Misiunea preotului este să transforme parohia (biserica luptătoare) și să-i ajute pe enoriași în înnoire spirituală, în transfigurare în lumini și sfinți ai Bisericii (Biserica biruitoare)”, fapt pentru care reafirmă importanța slujirii liturgice și a misiunii sociale a preotului, într-o permanentă creștere duhovnicească a sa și a fiilor săi duhovnicești. Dezvoltată în jurul bisericii parohiale sau mănăstirești, comunitatea religioasă devine „loc de mărturisire a Evangheliei de către clerici și credincioși, în tot timpul și cu toată ființa, cu credință puternică și dragoste nefățarnică”. Comunitatea devine „parohia între misiune și înveșnicire”, sau „parohia – loc de mărturisire, comuniune și împărtășire din Sfintele Taine ale Bisericii”.

   Parohia, prin biserica ei, prin preotul devotat lui Dumnezeu, păstor al sufletelor, este un centru de viaţă cu un caracter religios-moral,un ogor în care pururea se lucrează pe calea mântuirii, implicit pentru binele vremelnic şi veşnic al credincioşilor. Din mărturiile înaintaşilor, dar şi din experienţe personale rezultă că folosul duhovnicesc al celor ce frecventează biserica din nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu, prin trăirea poruncilor Sale, nu poate fi decât unul benefic, având un puternic impact pozitiv asupra vieţii morale, a vieţii de zi cu zi.

   Nu preotul trebuie să se considere beneficiarul împlinirii rânduielilor de cult, cât credincioşii, cei care formează baza comunităţii parohiale şi care au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a susţine buna desfăşurare a actelor de cult prin aducerea ofrandelor necesare, de a fi promotorii şi susţinătorii cântării în comun la slujbele liturgice, de a recepta în mod corect învăţătura creştină şi nu în ultimul rând de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Prezenţa activă, participarea simţită şi smerită a credincioşilor în cadrul cultului divin devine o prioritate şi o astfel de cerinţă nu poate fi tratată oricum. Ea presupune o pregătire lăuntrică şi spirituală, la care se adaugă cea exterioară.

   Prezenţa, dar mai ales participarea la sfintele slujbe fac din credincios un om responsabil, interesat şi pregătit spre a beneficia de roadele acestui statut, alternativa fiind una păgubitoare, lovind în propriile interese, îndepartându-l pe creştin de obiectivele ce-i sunt hărăzite. Credincioşii se pot bucura în biserică, în cadrul generos al rânduielilor de cult de pregătirea necesară şi de împărtăşirea cu Hristos, fiind demni beneficiari ai Sfintei Liturghii, dar ca şi în cazul preoţilor şi credincioşii sunt chemeţi să se angajeze plenar în a susţine şi în a se împărtăşi şi de Liturghia de după Liturghie.

Ieşind din biserică ei se simt mandate spre a împlini îndemnul Mântuitorului: „Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!” (Marcu 5,19). Acest nou standard de viaţă, cuprins în sintagma dreaptă vieţuire creştină, devine și ramâne o preocupare cotidiană, facându-l pe cel ce-l atinge şi se păstrează la înălţimea lui, un demn urmaş al Mântuitorului și va putea recunoaşte cu smerenie, dar şi cu fermitate: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4.13).

Dreapta vieţuire creştină stă la baza dogmelor, adică a învăţăturii bisericii, a Revelaţiei divine transmise prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre drept-măritoare şi constă în cunoaşterea şi împlinirea cuvântului dumnezeiesc. Poruncile bisericeşti, alături de sfintele canoane ale sinoadelor ecumenice reprezintă îndreptarul vieţii creştine. Pe acest tarâm, însă, credinciosul nu este doar un trăitor atent şi comod, ci trebuie să fie un luptător şi un jertfitor pe altarele credinţei şi sănătoasei vieţuiri. Cel ce doreşte a fi credibil şi să beneficieze de statutul de creştin autentic trebuie să însumeze în viaţa sa calităţile cerute. Oricine primeşte să fie părinte duhovnicesc se angajează să-i susțină pe cei peste care este pus şi faţă de care este uneori şi supus, susţinere realizată de toate mijloacele de care dispune, iubirea fiind cea mai inţelegătoare şi devotată.

   Preotul şi credincioşii săi nu sunt doar două categorii distincte, cu statute diferite, dar sunt și factorii care interacţionează în aşa fel încât turma să aibă un pastor vrednic, iar pastoral să aibă la rându-i creştini bine intenţionaţi bine orientaţi  şi pregătiţi în obţinerea mântuirii. „Bunul mers şi soarta Bisericii întregi depind de vitalitatea parohiei. Gradul de spiritualitate sau nivelul de viaţa religioasă a fiecărei parohii şi a enoriaşilor ei întreţine viabilitatea spirituală a unei eparhii şi prin aceasta, a întregului Trup tainic al lui Hristos. Orice iniţiativă şi acţiune de regenerare, de refacere şi de întărire a Bisericii va trebui să înceapă, deci, de la parohie şi să se sprijine pe ea, ca să tindă la reînnoirea vieţii parohiale, la progresul şi adâncirea trăirii creştine. Acesta este laboratorul în care se elaborează forţa vitală a Bisericii întregi. Valoarea unei parohii nu se judecă după mărimea ei sau după numărul enoriaşilor şi nici după posibilităţile materiale de care dispune ci, mai ales, după nivelul vieţii duhovniceşti a membrilor ei, după tăria şi claritatea conştiinţei lor de enoriaşi, după măsura solidarităţii lor cu preotul şi cu biserica în jurul căreia se concentrează întreaga lor viaţa duhovnicească”.Adesea, în misiunea parohiei și mănăstirii azi se confirmă adevărul evanghelic: ,, … la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37).

De obicei, modul de gândire al societății în care trăim limitează posibilitatea de acțiune la aspectele economice, adică nu pot fi realizate acțiuni semnificative acolo unde lipsesc resursele financiare. Însă reușita misiunii creștin‑ortodoxe de astăzi, fără a neglija totuși buna gestionare a resurselor financiare, transcende această paradigmă restrictivă a limitelor economice, confirmându‑se adevărul că acolo unde există credință vie, comuniune de rugăciune și de acțiune, curaj și coresponsabilitate misionară, ceea ce poate părea la prima vedere un proiect prea dificil sau prea îndrăzneț, se va transforma într‑un act misionar benefic și firesc al comunității. De aceea, preotul trebuie să fie, prin viaţă şi purtare, „o oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti”, cum arată Sfântul Grigorie Teologul.

Pentru că Hristos l-a investit pe preot cu „putere de sus” şi l-a înnobilat cu atâta har, aşteaptă ca acesta să-I fie credincios şi să ardă de iubire pentru Domnul. Preotul autentic are în minte și pe buze cuvinte de iubire, în inimă simţăminte de prietenie, în voinţă dorinţe binevoitoare, în ochi lumina bunătăţii. Preotului trebuie să-i pese de toate categoriile sociale, de toţi păstoriţii săi, încât să spună ca Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul: „În seama mea v-a dat Stăpânul Hristos, ca să vă pasc sufleteşte ca pe nişte oi cuvântătoare, şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre, şi de la mine va să vă ceară pe toţi”. Având o astfel de conştiinţă misionară, el va da răspuns bun în ziua Judecăţii, zicând: „Doamne, eu i-am păzit pe cei pe care mi i-ai dat şi nici unul dintre ei n-a pierit” (cf. In. 17, 12).

Preotul poate dinamiza activitatea pastorală şi filantropică spovedindu-i des pe enoriaşi, vizitându-i la domiciliu, făcându-le sfeştania casei, cultivându-le deprinderi frumoase, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, despre care se spune că „a împodobit obiceiurile oamenilor”. În felul acesta, el împrăştie buna mireasmă pentru cei chemaţi la mântuire (cf. II Cor. 2, 14-15). Viaţa preotului este trecătoare ca o floare, dar această floare, dacă vrem, poate să aibă un parfum ceresc, adică să lase o influenţă înnoitoare în suflete, în cămine, în întreaga societate. Exemplul bun oferit de către păstorul sufletesc zideşte cel mai mult pe credincioşi, precum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Gura vorbeşte, mâna scrie, dar fapta le covârşeşte pe toate”.

Să fiţi conştienţi că sunteţi organe sau instrumente preţioase prin care Arhiereul veşnic Îşi exercită slujirea Sa până la revenirea Sa. Pe nimeni nu Se poate bizui mai mult decât pe aleşii Săi, pe unşii Săi, pe preoţii Săi, aceste expresii ale veşniciei în lumea noastră supusă devenirii şi morţii. De aceea, preotul trebuie să fie râvnitor şi conştiincios, împodobit cu virtute morală şi cu spirit de jertfă, având o conduită patristică, fiind „Evanghelia ce trece pe cale”. În încheiere, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel vă îndemn: „Orice aţi face, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii” (Col. 3, 23-24).

 Timpul pe care îl trăim este caracterizat ca un „timp de criză”, adică un timp în care lipsesc perspectivele istorice şi se constată o preocupare faţă de bunurile materiale. Astfel, există riscul de a adormi conştiinţa într-o bucurie egoistă faţă de ceea ce se posedă, uitând de nevoia unor alegeri curajoase şi austere. Totodată, timpul pe care îl trăim este un timp de har, dăruit nouă, oamenilor, de Dumnezeu, ca să-l recunoaştem ca Domn al vieţii şi istoriei. În complexitatea istoriei, lumina Învierii ne ajută să cuprindem în unitate speranţele pământeşti şi cele cereşti, care dau gust existenţei umane în integralitatea ei. Secularizarea societăţii contemporane, care se manifestă fie ca ostilitate faţă de Biserică, fie ca indiferenţă faţă de Evanghelie, ne obligă să redescoperim sensul profund al libertăţii şi al responsabilităţii creştine şi să facem din Biserică un promotor al adevăratei libertăţi, cea care construieşte comuniunea şi lucrează pentru reconciliere într-o lume marcată de conflicte şi dezbinare. Omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste, a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice sau să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică. Este necesar să precizăm că lucrarea Bisericii se deosebeşte esenţial de propaganda sau de campaniile publicitare ideologice şi comerciale pe care omul contemporan este silit să le consume zilnic prin mass-media, în care viaţa umană este redusă la creştere biologică, performanţă intelectuală pentru câştig material şi ideologie de putere în societate. În Biserică învăţăm de la Sfinţii Părinţi că educaţia tinerilor şi a copiilor este o artă, şi nu una întâmplătoare, ci cea mai însemnată dintre arte. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu există nicio altă artă mai mare decât aceasta…căci ce este egal cu faptul de a armoniza sufletul şi de a forma gândirea tânărului (Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-şi crească copiii).

În Biserică viaţa umană devine euharistică, devine comuniune a omului cu Dumnezeu, pentru că în ea Mântuitorul Hristos lucrează din interior, deschizând hotarele raţiunii şi ale lumii văzute spre bucuria şi slava cerească veşnică, după cum ne arată rugăciunile Sfintei Euharistii: Ţie Stăpâne, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă înaintea Ta cădem.

Creaţia întreagă, universul sau cosmosul, se sfinţeşte prin Biserică, de aceea, Sf. Irineu de Lyon recomandă: „Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului căci Biserica a fost sădită în lume ca un paradis”. Duhul SfântSfinţitorul transformă creaţia în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul umanităţii „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Biserica integrează deci întreaga diversitate a frumuseţii lumii în vocaţia de îndumnezeire a omului, de aceea, chiar biserica în sensul de locaş de închinare exprimă vocaţia lumii, aceea de-a deveni biserică, după cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662): „Biserica este imaginea desăvârşită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumuseţea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreţia lui”.

Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina (misterul) întregului cosmos, sensul lui ultim: comuniunea cu Dumnezeu Creatorul.Sfântul Apostol Pavel spune că preotul este „un om între oameni și pus pentru oameni spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Evrei, 5, 1). Sensul acestei cuvântări îl deslușește același Apostol în cuvântarea ținută preoților din Efes, precizând că ei sunt „păstorii” unei obști de credincioși: „Luați, dar, aminte de voi și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica Domnului” (Fapte, 20, 28). Altădată precizează rolul pe care îl au aceștia în mijlocul credincioșilor, ei fiind „slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni, 4, 1), „ostenitori în cuvânt și învățătură” (I Tim. 5, 17), meniți să se roage pentru cei bolnavi „ungându-i cu untdelemn întru numele Domnului” (Iacob, 5, 14). În același context Sfinții Părinți ai Bisericii urmează întru totul aceste prescripții evanghelice. Astfel, Sfântul Grigore de Nazianz, în Cuvântul său despre Preoţie își dă propriul canon spunând: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii”. În convorbirea pe care Sfântul Vasile o are cu Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta din urmă aduce în discuție dialogul pe care Mântuitorul Hristos îl are cu Sfântul Apostol Petru: „Petre, Mă iubești”? Acesta I-a răspuns că „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc!”. În interpretarea acestui dialog, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Învățătorul nu-l întreabă pe Petru ca să afle dacă îl iubește sau nu, ori cât de mult îl iubește (El, ca Dumnezeu cunoscând acest lucru, și anume că Petru Îl iubește), ci îl întreabă ca să ne arate nouă cât de mult Îi este la inimă purtarea de grijă față de oile sale cele cuvântătoare, adăugând, apoi, de trei ori îndemnul de a le păstori, arătând prin aceasta cât de mult își iubește El Biserica Sa, pentru ca și ei, apostolii, dar și urmașii lor (episcopii și preoții) să o iubească și să o iubim la fel de mult. Preotul este îndemnat de către Sfântul Efrem Sirul spre slujirea necondiționată a aproapelui: „pe cel rătăcit călăuzește-l, pe cel șchiop sprijină-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel bolnav ajută-l și toate câte sunt asemenea” arătând de altfel, prin aceasta, pastorația neîngrădită de timp și spațiu a tuturor! Sfântul Nectarie de Eghina avertizează păstorul care „trebuie să călăuzească bine turma oilor celor cuvântătoare încredințată lui de Hristos și să îndrume bine Biserica printr-o conștiință curată, spre dobândirea mântuirii căutate și râvnite de fiii ei”. Pentru aceasta, cei ce râvnesc preoția trebuie mai întâi să se cerceteze pe ei înșiși dacă într-adevăr sunt potriviți pentru aceasta și să vadă dacă într-adevăr au fost dobândite toate cele cerute și țintite de această vrednicie spre împlinirea neabătută a celor mai înalte îndatoriri impuse de activitatea de păstorire duhovnicească. Trebuie să vadă dacă ei mai întâi s-au învrednicit de darul îndumnezeirii, potrivit cu cele spuse de Sfântul Dionisie Areopagitul: și unii ca aceștia s-au făcut după chipul lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Pavel îl descrie pe episcop. Responsabilitatea misiunii pastorale este exprimată și de Părintele Dumitru Fecioru: „Curățit trupește și sufletește și împăcat cu toată lumea, apropie-te de Sfânta Masă, pe piscul cel mai înalt al slujirii preoțești, pentru a primi în mâinile tale trupul Dumnezeului Celui viu, trupul Dumnezeului care ține Universul în palmă. Aceeași purtare de grijă trebuie să o ai și de curăția trupească și sufletească a credincioșilor tăi, pe care-i împărtășești în timpul Sfintei Liturghii. Ia aminte: nu da cele sfinte câinilor, nici nu arunca mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și întorcându-se să vă sfâșie (Matei, 7, 6). Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoțești. Ești puternic! Poți pogorî pe Dumnezeu din ceruri ca să te sfințească și să te mântuie și ca și tu la rândul tău să sfințești și să mântui pe credincioșii tăi! Sfințește-te, îndumnezeiește-te cu Trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfințește-te și îndumnezeiește la fel și pe credincioșii tăi”!

Făcând această incursiune asupra importanţei parohiei şi a slujirii preoţeşti îi îndemn pe toţi slujitorii bisericeşti din cuprinsul episcopie noastre, să răspundă următoarelor provocări misionare la care sunt supuse parohiile noastre şi viaţa creştinilor pe care îi păstorim:

1. Datoria și prioritatea reevanghelizării în Biserica lui Hristos – Biserica există pentru a evangheliza, adică „pentru a duce Vestea cea Bună în toate păturile societăţii umane şi pentru ca, sub influenţa ei, să transforme din interior şi să reînnoiască omenirea”. Biserica îşi îndeplineşte această misiune prin tot ceea ce face, adică:
2. prin vestirea Evangheliei lui Hristos,
3. prin slujirea, meditarea şi explicarea Cuvântului,
4. prin celebrarea Euharistiei şi a Sfintelor Taine,
5. prin rugăciunea comună,
6. prin viaţa fraternă de comuniune şi iubire (koinonia),
7. prin slujirea fraţilor în credinţă şi a celor săraci,
8. prin cercetarea bolnavilor,
9. prin promovarea umană,
10. lupta împotriva nedreptăţii (diakonia) şi interpretarea evenimentelor în lumina Cuvântului lui Dumnezeu (profeţia). Toate acestea sunt şi astăzi căi şi mijloace pentru transmiterea unicei Evanghelii şi constituie „elementele imperative misonare pentru o bună reevanghelizare”.
11. Pastoraţia familiei şi răspunsul dat provocărilor apărute în sânul ei –Familia ascunde în ea comori de umanitate şi de har ce aşteaptă să fie recuperate, ca să apară clar rolul ei fundamental în ce priveşte creşterea persoanei şi buna convieţuire socială. Familia este subiectul viu, cu o misiune specifică în Biserică. Atenţia de care are nevoie familia în timpul constituirii sale şi valorificarea responsabilităţilor tipic familiale reprezintă axul unei pastoraţii a familiei în măsură să prezinte vocaţia familiei creştine ca formă a existenţei creştine.
12. Pastoraţia tinerilor – O grijă asemănătoare este cerută de educaţia copiilor şi a tinerilor, pentru ca fiecare să-şi poată maturiza, în deplină libertate şi cu o conştiinţă responsabilă, propria vocaţie şi activitate profesională, în care se exprimă şi se consumă o mare parte din istoria persoanelor şi a lumii. Copiii şi tinerii au fost mereu în atenţia Bisericii. Biserica i-a considerat ca o adevărată comoară şi a arătat că viitorul depinde de ei. După cum citim în Evanghelii, copiii sunt ţinta iubirii lui Hristos. Şi la vârsta copilăriei sunt deschise posibilităţi operative preţioase atât pentru edificarea Bisericii, cât şi pentru umanizarea societăţii. Tinereţea este timpul marilor decizii: este perioada în care tânărul decide cu privire la sine şi în general, confirmă în mod conştient apartenenţa sa la Hristos şi la Biserică. Biserica este chemată să-i caute şi să-i asculte pe tineri, proclamând că numai în Iisus îşi găsesc răspunsurile marile întrebări ale omului. Biserica are multe de spus tinerilor, iar tinerii au multe de spus Bisericii. Ascultarea reciprocă şi dialogul cordial, clar şi curajos, sunt căile pe care toţi suntem chemaţi să le parcurgem pentru o întâlnire rodnică şi un schimb vital între generaţii.
13. Pastoraţia celor aflaţi în suferinţă – Adevărul Evangheliei cere să fie mărturisit în locurile în care oamenii trăiesc şi mor, suferă şi se bucură. Aceasta înseamnă că este nevoie să promovăm o atitudine plină de umanitate faţă de evenimentele naşterii şi morţii şi să lucrăm pentru ca această atitudine să fie restabilită acolo unde lipseşte sau este compromisă. Trebuie să înţelegem mai bine ce înseamnă a primi viaţa încă de la începutul ei şi ce presupune a te îngriji de viaţă până în ultima ei clipă.
14. Trezirea în conştiinţa credincioşilor a chemării şi responsabilităţii a tainei dreptei credinţe primite de la Sfânta Taină a Botezului –Premisa şi condiţia fundamentală pentru îndeplinirea acestui obiectiv este formarea credincioşilor la o credinţă adultă. Această formare cere trecerea de la o credinţă trăită din obişnuinţă, la o credinţă care să fie o alegere personală, luminată, convinsă, mărturisitoare. Această credinţă, celebrată şi împărtăşită în liturgie şi în caritate, hrăneşte şi întăreşte comunitatea ucenicilor Domnului pe care o zideşte ca Biserică misionară şi profetică. Creştinul adult, care aderă printr-o alegere personală şi convinsă la misterul lui Hristos, trebuie să ofere şi altora motivele pentru care crede şi face parte din Biserică; de asemenea, trebuie să fie prezent cu un stil creştin în lumea culturii, în structurile publice, în realităţile sociale, în mediul politic.
15. Filantropia creştină –Biserica, fiind conştientă că unul dintre darurile sublime cu care a înzestrat-o Dumnezeu este caritatea, vesteşte Evanghelia nu doar prin cuvântul predicii, ci şi prin comuniunea fraternă şi prin faptele bune ale tuturor membrilor săi: privind la faptele bune ale ucenicilor, toţi oamenii vor avea motiv să-l preamărească pe Tatăl ( Mt5,16). Cu adevărat bune sunt doar operele carităţii, deoarece „toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal 5, 14). În acest sens, caritatea trebuie să fie considerată nu doar ca una dintre numeroasele virtuţi ale creştinului, ci drept cea mai mare. Prin intermediul operelor de caritate, ucenicul, pe de o parte, imită cu fidelitate viaţa Învăţătorului care a spus: „Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15), şi pe de altă parte, participă în mod mai autentic la misiunea Bisericii de vestire a Evangheliei lui Iisus: „Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13, 35).

Prin urmare, fiecare parohie trebuie să aibă mijloacele necesare de a identifica situaţiile de nevoie existente pe teritoriul propriu, în scopul punerii în practică de iniţiative continue, şi nu doar ocazionale, în sprijinul celor săraci. În ajutorarea săracilor, parohia să nu se limiteze doar la a-i susţine în necesităţile lor, ci să le dea dovadă în toate modurile de o acceptare fraternă şi să-i ajute să fie conştienţi de demnitatea lor. Participarea la dificultăţile şi aşteptările celui care e sărac, bolnav sau a celui aflat în oricare altă nevoie să devină pentru toţi o şcoală la care se învaţă permanent caritatea evanghelicăDisponibilitatea de a se pune în slujba fraţilor este semnul distinctiv al comunităţii creştine. În această lumină, primeşte forţă şi autenticitate grija creştină faţă de om. „A deveni aproapele cuiva” se exprimă în gestul primirii cordiale şi efective a oricărei persoane în situaţiile concrete ale existenţei sale. Slujirea carităţii porneşte de la adevărul Evangheliei şi, prin mărturia vieţii, devine o confirmare a mesajului evanghelic în ochii decepţionaţi ai multora.Comuniunea frăţească şi deschiderea solidară faţă de cel sărac sunt răspunsul la iubirea lui Dumnezeu care ne-a dat totul în Fiul său, şi sunt ele însele realităţi evanghelizatoare. În această lumină, trebuie văzută şi gestionarea bunurilor economice şi culturale, care se află în slujba vieţii şi a misiunii întregii comunităţi.

7. Catehizarea tinerilor care doresc să Primească Sfânta Taină a Cununiei şi a credincioşilor care devin naşi de botez –Planul catehetic să prevadă o grijă explicită pentru vocaţia la Căsătoria creştină şi la familie. Pe lângă călăuzirea personală, să se prevadă, pentru adolescenţi şi tineri, cursuri de educaţie la iubire. Momentul caracteristic al acestui proces va fi educaţia la castitate, în vederea unei iubiri autentice. Trebuie valorificate, în acest sens, şi iniţiativele care însoţesc perioada de logodnă.
8. Voluntariatul –Experienţele tot mai răspândite ale voluntariatului sunt un semn de constantă vitalitate a carităţii evanghelice, din care se naşte şi este alimentată o puternică mărturie a slujirii Bisericii noastre în vederea combaterii diferitelor forme de sărăcie. Apreciind chiar şi valoarea celei mai mici experienţe de voluntariat, comunitatea creştină să promoveze forme continue şi angajante de voluntariat, cum sunt: anul de voluntariat social pentru tineret, perioadele de voluntariat, adeziunea, cu obligaţii precise şi constante, pentru iniţiative cu caracter socio-caritativ, renovarea răstignirilor, curățenia cimitirelor.
9. Predica şi Cateheza – are o importanţă decisivă în vederea celebrării rodnice a Cuvântului în liturgie. Ea tinde să apropie conştiinţa credincioşilor de Cuvântul proclamat şi ajută la intrarea în trăirea şi mărturisirea tainei dreptei credinţe. Prin predică, creştinii pot efectiv să primească Cuvântul cu un act de credinţă reînnoit şi să găsească în participarea conştientă la misterul celebrat o invitaţie încurajatoare la mărturia zilnică. De aceea, predica să fie fidelă faţă de Cuvântul proclamat, atentă la întrebările şi la problemele socio-culturale cu care se confruntă comunitatea de faţă. Preoţii să acorde predicii o grijă deosebită: să o pregătească cu multă atenţie, în rugăciune, studiind textele sacre şi reflectând la viaţa pe care o duc destinatarii. În această privinţă, se recomandă ca liturgia duminicală să fie pregătită împreună cu alţi credincioşi, în special cu colaboratorii pastorali. Să se ţină predici şi la celebrarea Sfintelor Taine, iar dacă se consideră oportun, şi la alte celebrări liturgice. Predica să fie pregătită cu grijă, mai ales când sunt prezente persoane mai puţin fervente cât priveşte practica religioasă, cum ar fi, de exemplu, cu ocazia Căsătoriilor sau a înmormântărilor.
10. Apropierea personală a credincioşilor de Sfânta Scriptură – Cărţile Vechiului şi Noului Testament încredinţate Bisericii, prin însuşi faptul că sunt proclamate în cadrul liturghiei şi sunt izvorul esenţial al predicării şi al catehezei, constituie hrana obişnuită a vieţii de credinţă pentru fiecare creştin: credinţa, de fapt, se naşte în fiecare persoană din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică. Sfânta Scriptură trebuie să devină efectiv acest aliment, prin apropierea personală de ea din partea fiecărui creştin. Obiectiv specific şi scop important al slujirii pastorale a parohie să fie acela de a-l ajuta pe fiecare credincios să se hrănească personal cu această pâine substanţială şi zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie asiduă şi în cunoaşterea mai profundă a Sfintei Scripturi.Pentru ca această apropiere personală să se poată realiza efectiv, credincioşii să se obişnuiască să se roage şi individual cu Sfânta Scriptură, conştienţi că, prin citirea Bibliei, Domnul vorbeşte cu fiecare personal.
11. Instrumente vechi şi noi pentru slujirea Cuvântului –Slujirea Cuvântului, în numeroasele sale forme, trebuie să ţină cont de noile moduri de comunicare, de noile limbaje, de noile tehnici şi de noile atitudini psihologice care derivă din acestea. Să se folosească, aşadar, instrumentele disponibile astăzi, precum presa, radioul, televiziunea, punând în valoare capacitatea comunicativă şi influenţa psihologică. Fiecare parohie sau, după caz, mai multe parohii, împreună cu protopiatul, să se implice în a organiza biblioteci, îmbogăţindu-le cu instrumente audiovizuale şi videoteci. Acestea pot oferi resurse preţioase pentru aprofundarea personală a „înţelepciunii credinţei” şi pot fi ocazia unor dezbateri folositoare cu privire la adevărul creştin.

Răspunzând acestor provocări şi împlinind cu reponsabilitatea aceste imperative misionare vom avea parohii în care creştinii vor deveni adevăraţi mărturisitori ai tainei dreptei credinţe şi vor face faţă fenomenului sectar care pe zice trece ea amploare.

DUMNEZEU SĂ NE BINECUVÂNTEZE LUCRAREA PASTORAL – MISIONARĂ

Prin harul lui Dumnezeu

 

+ PETRU

_____________________________________,

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

25 ianuarie 2018 - Biroul de Presă al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni